FOCUL

Arde focule, ardete-ar infinitul vieţii, când creşti în falduri de lumină,
avid de aerul cel sorbi, îmbrăţişat în dorul de căldură.
Arzi în tulpina viguroasă, şi-n paiul de-i plăpând tu arzi a setei de iubire,
apoi,
scânteielor iar cazi în nemurire.
Arde focule,
ardete-ar infinitul lumilor albastre, din leagănul a fi.
Nu ştii să cânţi?
Învaţă!
Să pâlpâi portative de simfonii adânci,
precum a ta cenuşă din care poţi revine, în jrul marilor dureri,
de cântec necântat,
de lacrimi neînlăcrimate,
de cuvânt nebinecuvântat.
În viaşa ce o dai arzând, loveşti în alte vieţi furând,
 chimia tainicei trăiri: să ştii tu, să vrei tu,
că singur mai nimic nu ştii,
ce-nseamnă viu şi a iubi.
Arde focule,
ardete-ar infinitul vieţii lumilor albastre!

P:S: Cineva... foarte "priceput", a reuşit să-mi şteargă de pe blog toate postările anterioare. de ce? nu ştiu.
În urma unor solicitără telefonice ori verbale, voi încerca să revin asupra unora.