Când firul de iarbă înlătură munţii apăsători din calea lui, îndrăznind între cer şi pământ,
să-şi arate fruntea curioasă de viaţă, victoria asupra morţii înfăptuită a fost, aceasta, rămânând adânc cu rădăcinile, în pământul ce a dat viaţă.
Întotdeauna răsăritul m-a uimit: cănd vezi acea sferă de foc, licurici gigant al universului,
iţindu-se de după cortina nopţii, nu poţi să nu fii uimit... De ce? De unde?
La fel, un fluviu este de fapt , doar un firicel firav de apă, numit izvor: timid, se lasă purtat la vale, acumulând experienţă după experienţă, de la afluienţii care îl intersectează, sfârşind în imensitatea oceanului, căreia îi revarsă toată înţelepciunea acumulată. Mulţumindu-i, oceanul îi dă aripi, trimiţându-l înapoi, la izvorul vieţii,pe calea aerului, aşa cum firul de iarbă se ofileşte lăsând rădăcina vie, care păstrează la momentul răsăritului, în ea, sămânţa dătătoare de viaţă!
Astăzi, când stau pe vârful lipsit de condescendenţă al muntelui, pe care cu greu am urcat,
privesc răsăritul soarelui, care nu a încetat să mă uimească. Dar... înaine ca uimirea-mi să se diminuieze, întreaga-mi existenţă, întoarsă este în partea opusă, unde tristeţea înfioară fiinţa ce priveşte consternată, APUSUL !
Întrebarea bântuie inima privitorului: De ce pleacă? Oare l-am supărat cu ceva?
Un răspuns, purtat de adierea vântului care-mi flutură pletele şi învălureşte apele fluviului, ce a parcurs întregul drum, de la izvor la ocean, se vrea auzit şoptit, dar ferm:
NU CUNOAŞTEM FERICIREA, PENTRU CĂ NE-O DORIM TOATĂ !
Dar nu mă prăbuşesc de acolo unde am urcat, mă clatin încă neştiutor, plin de speranţă, în rădăcină, în izvor...
Un gând totuşi, nu-l pot opri să zboare dincolo de dincolo: răsăritul uimeşte, apusul lămureşte...
viaţa uimeşte...moartea lămureşte! Moarte nu există... miracolul vieţii va continua să uimească...
