FĂRĂ CUPIDON

Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată,
este otrava ei nepieritoare, doar efemerul vreau, nu nebunia nebuniilor
obositoare.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, zeu este el, noi, doar muritori,
îmbrăţişaţi în viaţă ca simpli amatori.
Dans între lumină şi-ntuneric, este iubirea mea, când încă mai vii, mătase învăluitoare
culorilor, ce-n pensulă aşezi pe trupul tău nuanţe de crepuscul, ca să fii.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, de pradă ne lăsăm eternului
venin, nicicând nu vom simţi, cănd e deschisă carnea, în rana ce iubim.
Iubito, hai fără săgeată!
Abate-i ţinta pentru... niciodată.
Vom fi, singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe, şi doar cu noi se va
sfârşi.
Ascultă muzica iubito, a două universuri, ce se atrag în simfonia
culorilor din existenţă, întunecimilor simţită făcând a lor prezenţă.
Spirale-ntrepătrunse de lumină, în liniştea ce-absoarbe orice vină, 
când tu atingi cu floarea buzei sărutată, o viaţă pentru viaţă şi-un suflet împlinit, 
ce l-ai trecut de pragul împiedicat din poartă, oprindu-l rătăcit. 
Iubito, tu să ştii, de nu am fost vreodată, tot vom fi, 
singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe
şi doar cu NOI se va sfârşi !