O ...izbândă pentru FERICIRE

O mare întrebare. FEICIREA ! O căutăm cu toţii. Prin orice mijloace... Este un ideal, un scop, un fel de a fi. Uneori, un fel de a nu fi !
Există o soluţie de a o afla...Nu  vreau să par lapidar, nici subsidiar, nici laborios, teosofic ori mare ascuns. Eliminarea gazelor din organism, este o condiţie sine qua non . Am să fiu cel mai nepretenţios om . Simplu, vrei să fii fericit ? Dar lasă, hai să mai bârfim puţin. Pentru...suspans.  În marea P. O. , fericirea a ajuns ...o mică ...ambiguitate. Un fel de a ne rosti, fără să gândim, un fel de a dori, fără să ştim ce. Dacă semenul nostru , ne spune, bi happy, noi, în dorinţa de a fi, spunem ... ce e aia? Dacă partenerul de viaţă o caută, fugim...Acest cuvânt, a ajuns ţelul tuturor. Este atât de uşor de atins ! Dar nu-l vrem. V-am mai spus, în altă "disertaţie " a mea , că feiricirea reprezintă un mare gol. Al fiinţei noastre. Ea este la îndemâna oricui. Sau la mâna nimănui!!! Hai să o căutăm împreună. Aţi căutat  vreodată ceva ?  Acum, lăsând la o parte bârfa, am să zic: VREI  SĂ FII FERICIT?  Fă-i pe alţii să fie ! Bucuroşi. De orice !!! Să vezi atunci, cum strălucesc ochii lor, cum bucuria lor te inundă...ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ FII FERICIT !!!  CUVĂNTUL KKT, UITAŢI-L...
                Surpat e malul
                Nebuniei peste noi
                Cad precum frunze
                Navele plutind
                Avariate inimi
                Le ţin tot peste ape
                Ce vor mereu să-nghită
                Un trup, care gândind
                Mai caută un ţărm
                Unde nu este...TIMP !!! 

NATURA NU IUBEŞTE GOLUL

Omul aduce golul ! Îl crează în jurul lui. Peste tot. Umple spaţiul ocupat de el, cu nimicuri. În esenţă, inutile, dar care aduc... golul. Stomacul Terei era plin. L-au golit. De ţiţei, gaze, minerale, cărbuni, etc. Scalpul verde al terei a fost tuns. Acum arată ca al unui chelios, cu câteva fire de păr, pe ici pe colo, şi acelea albe. De tristeţe. Omul aduce golul ! Natura nu iubeşte golul. Se răzbună. Îl umple cu inundaţii, incendii, cutremure, radiaţii, tzunami, tornade... Şi altele, mai rele.Oare ce urmează, dacă omul continuă... să aducă golul ? Mai rău este, şi dezolant, că omul se goleşte... pe sine. De acel conţinut uman, care făcea diferenţa, dintre el şi alta entităţi. Un gol imens se extinde în pieptul omului. Pare să dispreţuiască totul, chiar propia existenţă.Un gol(ego? ), a aruncat din mintea omului, înţelepciunea. Vidul rămas conţine (cu toate că e gol), doar p. o. Îi este greaţă până şi de semenii lui. Dacă unul scuipă, celălalt vomită... A uitat că şi el... scuipă. Că şi de el îi este greaţă altuia ? De! P.O. Preferă dragostea faţă de un animal de companie, celei faţă de aproapele său. E mai comod. Unui animal nu-i eşti obligat să-i mărturiseşti, despre păcatele egoismului tău. Asta înseamnă că omul a devenit leneş ? Este prea mare efortul să rostească,"te iubesc"? Nu mai poate ! Nu mai ştie ! Nu mai vrea ? NATURA NU IUBEŞTE GOLUL. Ea poate exista, doar în armonie. Cu toţi şi cu toate ! Cu aerul, cu pământul, focul, şi apa. Dar mai ales, cu iubirea. Însă el, omul, a creeat golul şi în aer, foc ori apă. De departe, golul cel mare, este în sufletul lui. E singur. Pentru că aşa vrea!!! Sau timpul vrea aşa? Timpul liniar, a ajuns într-un punct mort, unde şi ce curge paralel cu el, moare. Încetul cu încetul ! Oare a creeat omul un gol, până şi în timp ? Natura Universului, nu i se poate opune ? Nimeni şi nimic nu este mai singur ca... golul. Singurătatea este atributul eternităţii. Viaţa, fie ea şi scurtă cum e, este de preferat. Ea înseamnă timp, spaţiu. Fără ea, ce rost ar avea Universul ? Dacă ar mai... exista. Când un singur spirit uman ar fi ucis, nimic nu va mai exista. Măria Sa NIMIC, va domni peste tot. Adică...peste NIMIC!!!
Opriţi omul să mai facă gol. NATURA NU IUBEŞTE GOLUL.

        Târziu în toamnă
        privesc cromaticul dans
        în mătasea veştedă a frunzei.
        Prin aer, unele mai zboară,
        altele la pământ au rămas,
        puţine mai stau
        pe degetele din crengi,
        când vântul adie
        prin simţuri rebele un vals.

        Lumea trece pe lângă mine
        eu nu am fost nicicând în ea.
        Iubire mă auzi ?
        A sosit timpul să te invit la dans,
        departe, în lumea cu o singură stea...

NATURA NU IUBEŞTE GOLUL

Omul aduce golul ! Îl creează în jurul lui. Peste tot. Umple spaţiul ocupat de el, cu nimicuri. Stomacul Terrei era plin. L-au golit (de ţiţei, cărbuni, gaze, minerale etc.). Scalpul verde al Terrei a fost tuns. Acum arată ca al unui chelios, cu câteva fire de păr, pe ici pe colo, şi acelea albe. De tristeţe. Omul aduce golul ! Natura nu iubeşte golul ! Se răzbună. Îl umple cu inundaţii, incendii, radiaţii, tsunami ori tornade. Şi altele, mai rele. Oare ce urmează, dacă omul continuă... să aducă golul ? Mai rău este, şi dezolant, că omul se goleşte pe sine. Un gol a fost aruncat, înţelepciunea. Vidul rămas conţine (cu toate că e gol !) doar P.O. Acel conţinut uman care făcea diferenţa dintre el şi alte entităţi. Un gol imens se extinde în preajma omului. Pare să dispreţuiască totul, chiar şi pe sine.

DE CE, NICIODATĂ, NU SE SPUNE ADEVĂRUL?

Pur şi simplu, nu se spune. Adevărul. Poate nu-l ştie nimeni. Există totuşi, un adevăr al nostru, de zi cu zi. Ceea ce trăim. ce facem, ce vrem.Când vrem ceva, spunem că nu-l vrem. Când simţim ceva, spunem că nu simţim. Când vrem să spunem adevărul, spunem contrariul. Dar, întotdeauna vrem de la alţii, adevărul!!! Ce este adevătat, ce este minciună, cine ştie? Noi vrem, dar să nu dorească şi alţii. Noi...ştim, dar să nu ştie şi alţii... Se spune că ne-am născut în Rai. S-o creadă dracul! Dacă, măcar am fi călcat pe acolo, fie şi măcar la începuturi, alţi oameni am fi fost acum. Nici măcar oameni nu mai suntem. Demoni, ipocriţi, egoişti - iertare pentru excepţii - , dar nu oameni. Mizantrop? S-o credeţi voi! Sunt doar conştient, de tot ce este prin  preajma împrejurului din jurul meu (lăsaţi  naibi pleonasmele! ). ADEVĂRUL, HA ! HA ! HA !
Niciodată entitatea umană nu l-a rostit. Nu l-a ştiut ? Nu, nu ...are de unde... Este în natura omului să mintă, pardon, să nu spună adevărul -  ceea ce gândeşte -. Dacă săpăm mai adânc, omul ştie, omul poate, dar nu VREA ! Să mănâncă la mere, mere şi iar mere... de alea, evice(?) Să e bine la Eva. Între picioare. Nu contează câtă mizerie este acolo. Spirituală ! Nici nu are nimeni aminte, că acolo a fost închis adevărul, minciuna inundând până şi vârful munţilor. Aşa ne trebuie dacă ne plac... găurile negre...În Universul acesta, oare nu sunt şi găuri...albastre, verzi, portocalii ? Numai negre să nu fie ! Dar-ar falusul prin ele!!!

            Iubita mea dezintegrată
            Te-am adunat din  galaxii
            Ţi-am pus în loc de ochi doi aştri
             De sori albaştri, ca să fii.
             Veneai plecai prin găuri negre
             Ce între coapse le purtai,
             Apoi cu fundu-apocaliptic
             toate iubirile negai...

AR TREBUI

Pentru ca toate zilele dedinainte să nu doară
Ar trebui iubirii să fiu dar, apoi să pot muri.
Pentru ca toate vorbele să nu-şi fi luat zborul,
Ar fi trebuit a şti cui să le spun.
Pentru ca toate durerile din umbră
Să nu se adune în sfera tăinuită,
Ar trebui să urc mai sus decât un cer
Să pot privi soarele în ochi,
Trupul prăbuşind în aripi strânse-apoi,
Însetatului pământ de sânge clocotitor,
Lăsând totul uitării cu braţe de mormânt.

Pentru, ca zilele dedinainte să nu doară,
Golul ar trebui, cele rămase vii să-l umple
Dintre atomii firii, rebeli ai neputinţei.
Fiecare noapte să nu lovească în pieptul meu
Îngenunchindu-mă căutărilor sfârşite-n neaflări.

Viaţa-mi fost-a doar, o urmă, în umbră de crepuscul
Cu trupul lăsat valului pe ţărm, ca simplu bob,
Nisipilui minuscul.

E GREU SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI CÂND TE SIMŢI CA LA DOUĂZECI DE ANI

Te naşti pe acest pământ. Sau poate că nu. Iluzie ? Poate nici nu ne-am născut. Totul e ...imaginaţie! Dar, dacă acceptăm acest fapt, al iluziei, atunci trebuie să admitem că e minunată. Viaţa. E plină de minuni! Adevărate! Ceva din noi, cât un grăunte, dar cu o putere teribilă, percepe viaţa. O simte. Cu ochii, iată o minune. Cu auzul, iată altă minune, cu mirosul, iată o altă minune...Totul este...MINUNAT!  Iluzie ? Ar fi unica explicaţie la întrebările fără răspuns. Sunt multe. Întrebări. Mai multe sunt...nerăspunsurile! Ambiguitate. Asta e tot ce conţinem. Nu avem răspuns, nu avem certitudine. Nu avem certitudine, aven întrebări. Până la urmă, ceea ce ne dă dreptul la certitudinea vieţii, este... BĂTRÂNEŢEA. Nu poţi îmbătrâni, dacă nu ai existat! Ai fost tânăr, ai iubit, ai urât, ai simţit. Mai trist este faptul, că la bătrâneţe, nu dispare niciuna din aceste trăiri. Se numesc amintiri. Unele plăcute, altele nu. Toate la un loc, egal viaţă. Curios ( oare? ), acel teribil grăunte, refuză să îmbătrânească. Probabil nu are ce să îmbătrânească la el. Nu are sânge? Dar, viaţă are ? Sigur. În fiecare din noi... Fără noi, are doar tristeţea eternităţii. Ce ştim noi? Mai nimic. Doar zarea e nimicul care-l ştim. Totuşi îmbătrânim. Fizic. Niciodată altfel... E greu să îmbătrâneşti, când te simţi ca la douăzeci de ani!!!  Toate rămân la locul lor. Un singur aspect dispare: VIITORUL!!!
                       De ce primim doar NU,
                       De ce nu DA?
                       Ne tot lovim în stânca
                       Pieptului Divin
                       De ce NU, de ce nu DA?
                       Doar zarea e nimicul
                       Care-l ştim...  

AVENTURA INTERZISĂ...A LIBERTĂŢII

Suntem gregari. Până în măduva oaselor. Avem nevoie, întotdeauna de un lider. Dar, când suntem conduşi ca atare, criticăm. Niciodată nu suntem mulţumiţi. Cârcotaşi! Pe drept ori nu, dar  cârcotaşi. Am răbdat. din opzecişinouă, prostia, incompetenţa şi perspectiva voit eronată, rea intenţionată, a unui partid de stânga. Când l-am dat deoparte, am răsuflat uşuraţi... Acum, cârcotaşi fiind, îi readucem la putere!(?). De, memorie scurtă... Unde este mintea cea de pe urmă a românului? Se pare că nici la urmă nu o are.Nu ne place libertatea. Sau nu ştim ce e aia. Pentru noi, această " aventură" a libertăţii, este interzisă... Când dai cu capul într-un perete, ce mai cauţi în acel loc? Să fim oare, atât de perverşi, încât să ne placă durerea?  Dacă nu, atunci de ce scriem, în loc de sfântul cuvânt LIBERTATE, pe viaţa noastră, pe faptele noastre indiferente, "loc de dat cu capul" ? ! Acceptăm atât de uşor ambiguitatea... Minciunile spuse, fac mai puţin rău, decât cele nerostite... Dar nu sunt oare evidente? Când cineva, ţi-a promis  mai bine de un deceniu, că te lasă să trăieşti liber, omeneşte, şi te-a adus, în schimb, la marginea prăpăstiei( doar că nu a mai apucat să te împingă în ea), cum poţi să mai apelezi la acl cineva? Chiar nu vă doare capul??? Realitatea este mai mare decât o singură minte. Dacă tot avem spirit de turmă, de ce nu unim minte cu minte? Se pare că embrionul satanei, a găsit loc confortabil în fiecare român... Electoratul naşte, periodic, mici monştri. Oricine ştie, că ce e mic...creşte. Uneori mare! Mă uit consternat la semenii mei. Nu mai sunt aceiaşi. Par veseli, glumesc pe seama neajunsurilor şi a neputinţei lor?), dar au ochii...mai bătrâni decât faţa! Tristeţea laşităţii în faţa răspunderii, indiferenţa faţă de propria libertate, îi îmbătrânesc în interior. PAR DE NICĂIERI, VIN DE NICĂIERI, SE ÎNDREAPTĂ SPRE... NICĂIERI !
                Mă simt acolo, niciodată aici,
                mă înfăşor strâns cu braţele de aici,
                dar vântul mă smulge şi mă trezesc
                mereu acolo...
                Un tunel am găsit, prin care să pot
                ajunge aici, dar m-am rătăcit
                o rază urmând,
                şi am descins tot...acolo!
                Multe păcate erau unde doream
                să exist,
                şi am rămas acolo... ( HIC ET NUNC)