SIAMEZITATE

Multe sunt relaţiile dintre oameni. Prima ar fi cea dintre sexe.
Nefericită relaţie!
Istoria omenirii a demonstrat şi relevat, că acest gen de relaţie a adus doar nenorociri. De ce ? Bună întrebare. Al naibi de bună !
Răspunsul, dacă este un răspuns, este simplu : azi  "te iubesc ", mâine nu , azi " te DORESC" mâine nu !
A confunda  "te iubesc" cu "te DORESC" , în astfel de relaţie, este firesc. Oare ? Mă rog, importanţă nu prea are, cum nici înţelegere nu este...între sexe. Să încerc a da acum exemple, nu ar avea rost : le ave-ţi fiecare acasă, în viaţa voastră.
Atunci, rămâne o relaţie, sui generis, care poate dăinui, care poate învăţa omul că are un rost : aceia de a fi OM!  PRIETENIA !
Iată un atribut ataşabil cuvântului OM..
Iată o noţiune, de care însuşi Universul se bucură ( nu înainte de a se minuna ! ) Prietenia. Scrie-ţi acest cuvânt, oriunde, oricum şi oricând, cu majuscule. Doar acest fel de relaţie umană poate atinge superlativul existenţei.
Este altruism pur, este posibilitatea facerii sacrificiului suprem.
Există un mediu, pe care un om îl alege să trăiască, ori nu : are nefericiri (? ) , neâmpliniri, neajunsuri : se uită împrejur şi nu ştie cui să le împărtăşească. Atunci, doar un prieten sincer îl poate... aduna ! Când tristeţea plânge , doar un prieten poate oferi batista unei bucurii salutare !
Vino prietene , şi spune ce te doare !
Vin la tine prietene, şi spun... că MĂ doare!!!
Nu e nimeni patetic, AŞA E VIAŢA .
                                 DOARE ?
                                 NIMIC NU DOARE...
                                                                         ALTELE DOR!!!

Bunilui meu amic  DR.   MIHAI CREŢU, Domnul să îl binecuvântze !!!

HELLO VIAŢĂ

Hello ! Nu aţi văzut o viaţă ?
A mea. Am pierdut-o !
Dacă o găsiţi, vă rog să sunaţi la numărul zero !
Hello ! Nu a-ţi găsit o viaţă ?  Era îmbrăcată în mătase albastră, culoarea inimii mele...
Mătase străvezie, ca viaţa-mi, care nu a avut nimic de ascuns, nimănui, nicicând.
Stare, din cauza căreia am şi pierdut-o. Sau poate mi-a fost furată ?
Sunt mulţi hoţi de vieţi !
Întrebarea este, ce poate face cu ea ? Mai ales cu a mea, de a cărei valoare m-am îndoit întotdeauna...
Dacă o vedeţi rătăcind pe undeva, spuneţi-i să se întoarcă acasă...
Îmi este dor de ea. Aşa, cu părul ei alb şi barba la fel , atârnându-i până la pământ, ale cărei fire de păr au fost hrănite cu apa iluzorie, a câtei unei speranţe.
O veţi observa cu uşurinţă, pentru că stă cu mâna întinsă, ca o cerşetoare ( carte nu cere nimic ). Să nu-i daţi bani, că jos îi va arunca, pentru alţii ! Nu asta vrea ea !
Doreşte doar, să mă regăsească , să mă ia de mână şi să mă poarte prin lume. Iar ! Cred că a ... plecat din cauza inimii mele îngreunate. Aurul este un metal greu, mai ales ca atribut al inimii...
Hello ! Nu aţi văzut o viaţă ?
Dacă o vede-ţi, lăsaţi-o acolo unde se află, nu râde-ţi de ea. Faceţi-vă că nu o observaţi. Nu-i daţi nimic, nu o întrebaţi nimic !!!
Ea singură va trebui să mă regăsească, înainte ca barba-i să atingă pământul, şi să prindă rădăcini în el...
Rădăcinile înseamnă... stagnare , involuţie ! Nu am nevoie de ele. Eu şi viaţa-mi, dorim doar libertate, în mişcare eternă !
PENTRU A AFLA (?)

                                                   Ah viaţă,
                                                   Am să prind aerul cu mâinile
                                                   Să-i dau formele speranţei.
                                                   Până am să o ajung, lumina voi urmări,
                                                   Să fac cu ea,
                                                   Portret ÎNTUNERICULUI !!!

MÂRŢOAGA

Când eram mic şi mă durea ceva în trup, mama îmi spunea că îmi cresc oasele şi carnea pe ele. Că este o durere firească pentru un copil în creştere...
Astâzi, când mă doare totul, numai trupul nu, mă întreb ce mai poate creşte în mine(?)
Am zis: la mulţimea anilor pe care i-am adunat în spatele-mi îngreunat, în trup nu mai poate creşte nimic, dimpotrivă, multe descresc. Atunci?
Un vis, dar nu ca multe altele, m-a făcut să înţeleg ce mai poate să doară, într-un trup care a încetat a creşte :
...Pe un drum înverzit, mai mult cărare,  care se profila ca urmele a două roţi prin iarbă, o căruţă albă urca panta spre un deal plin de...cruci, din zarea ce părea că se apropie ori se îndepărtează, într-un dute-vino al unei lumi necunoscute. În căruţă, era trupul meu alb, fără viaţă, acoperit de flori... albe.
Căruţa era trasă de o mârţoagă albă. Era atât de slabă şi gârbovită, că nu o puteam numi altfel.
Botul mârţoagei aproape că se târa prin iarbă, atât de aplecat în pământ era. Mergea încet, chiar foarte încet. Fiecare pas parcă o durea. Ştia, sau nu ştia nimic, despre ţinta călătoriei?
Ce o putea aştepta, acolo, sus pe vârf de zare ?
Pe trupul ei apărea din când în când, cu litere luminoase, intermitente, cuvântul "conştiinţă"...
Aha! Am murit, iar acum sunt dus spre locul de pe urmă, de propria-mi conştiinţă! O mârţoagă albă, cu dureri în mers şi frunte aplecată.
În jur nimeni. Nimeni şi iar nimeni...
M-am întrebat cu tristeţe: oare cât de ticălos poate să fie un om, pentru ca nimeni să nu-l conducă pe ultimul drum?!
Doar liniştea unei adieri însoţea alaiul...
Totuşi, eram fericit, chiar dacă pare nefiresc. Se spune că ne naştem şi murim singuri. Greşit ! Eram însoţit de un cal - mă rog, mârţoagă - şi de adierea vântului !
Nu eram singur!!! Tot ce am avut în viaţă, era acum cu mine, pe ultimul drum. Îşi poate dori cineva mai mult ? Mie îmi era destul.
Atunci, prin trupul meu fără viaţă, trecu un fior, un gând : de ce nu sunt purtat de un bidiviu puernic, cu fruntea sus ?
Ia mârţoagă şi paşte iarba din jur ! Nu vezi, este destulă pentru toţi ? Mai e mult până departe, acolo pe zare !  Cât despre timp... este destul pentru cei ce îl folosesc !!!
                    DII, MÂRŢOAGĂ !