AMINTIRILE...sau scrisoare tinereţii.

O amintire este o mângâiere venită târziu... În toamnă !
Dacă vine în iarnă, este ca un dangăt de clopot  : te trezeşte la adevăr. Atunci , o amintire este ...o viaţă ! Unde am greşit ? De ce am greşit ? Ia tă întrebările !
Puteam face mai bine, altfel , puteam totul : iată remuşcările !
Când eşti boboc începi să trăieşti : aduni amintiri.
Apoi , începi a înflori. Una câte una ,  petalele tăinuite pâna mai ieri, în boboc , încep a se desface , alegând între lumină şi întuneric . Între bine şi rău . Acum viaţa te încearcă : dacă ai ales binele , floarea va încânta privitorii , mult timp cu aspectul şi parfumul ei.  Dacă alegi răul , petalele se vor desprinde , căzând până când floarea va fi doar o amintire .  ..urât mirositoare !!!
Ah viaţă ! Ah tinereţe , ai grijă de bătrâneţile tale care inevitabil vor veni , să nu doară ceea ce ai fi putut deveni ! Să nu  doară fiecare pas pe care-l faci peste amintiri ...
Ah tinereţe ! Adună amintirile doar ale unei flori , deschise numai pentru frumos şi bine , binele pe care îl poţi face.
Uitaţi-vă în jur : totul este teribil de frumos !
Nu există arbore , munte , râu ori ocean , care să nu se bucure că exisată , care să nu aducă zilnic mulţumiri Soarelui ca este !
Fi-ţi voi înşivă ! Nu vă lăsaţi modelaţi de arivism ,snobism şi indiferenţă ! Fi-ţi sui generis , aşa cum v-aţi născut ! Liberi ! Liberi să mângiaţi , nu să pălmuiţi propria faţă , pe care o arătaţi , timid , celorlalţi... Liberi să cântaţi , nu să plângeţi !!! Eu , un anonim , vă promit că nimeni nu o să ştie , dacă ve-ţi vărsa , în taină , o lacrimă numită compasiune !!!
           Dacă nu puteţi dormi  , fredonând un cântec vă voi linişti :


                              Nu-mi luaţi bobocul  care tocmai amintiri adună
                              M-a învăţat să cânt...
                              Nu-mi luaţi florile, care stau şi în furtună
                              Dezvăţându-mă să plâng !!!


    

CÂND... , sau cele douăsprezece apocalipse

- Când vântul va bătea, fără a fi doar un dureros oftat al pământului şi nu va mai muri izbindu-se de fruntea dură a muntelui arogant, care niciodată nu a vrut să coboare din culmile lui reci,  pe pământul ospitalier , de pe al cărui obraz, din totdeauna, doar zâmbetul verde al vieţii însoţit de glasul aurit al truditorilor de lan, au răsărit ...
-Când iubirile nu vor mai fi dezamăgitoare în pieptul protagoniştilor, unde inimile, doar sângele vieţii vor pompa în simţiri şi trăiri de pace interioară ...
-Când lacrimile nu vor mai fi sărate, ci dulci se vor scălda în mierea bucuriei de a trăi repetate mulţumiri de sine, lipsite total de aportul ego-ului ...
-Când pasărea va putea să zboare liniştită , fără grija străpungerii unei săgeţi , pornită din arcul sub formă de paranteză cu conţinut interogativ , al unui ignorant vânător de trofee nejustificabile în faţa judecăţii de pe urmă ...
-Când păcatul nu va mai copleşi în umilinţă şi mustrare , otrăvind efemera existenţă de origine divină , care a găsit în sfârşit , drumul spre casă ...
-Când adevărul nu va mai fi acuzat... de minciuna îndoielilor , strecurate perfid prin undele-gânduri ale celei mai complexe şi elevate materii din univers...
-Când marea nu va mai ucide corăbierii , călători ai cunoaşterii de sine , şi valurile ei vor mângâia într-un etern cântec de leagăn tărmul , pe care cei regăsiţi îl ţin sub tălpi...
-Când aerul va purta doar gânduri luminate de un nou soare , acela al iubirii şi înţelegerii ca unităţi de măsură al dreptului la existenţă , în universul care are loc pentru toţi , ba chiar mai mult...
-Când cuvântul spus înainte , nu va mai durea apoi , lăsând în piepturi , peste nopţi zvârcolite de sângerate întrebări , doar neaflări...
-Când focul , ah focul , va fi doar puterea vieţii , nu praful şi pulbera din scrumul pe care-l lasă-n urmă , arzând materia celor , ce doar viaţa au iubit...
                     ... arde focule , arde-te-ar infinitul vieţii lumilor albastre...
                         în viaţa ce o dai arzând, loveşti în alte vieţi , furând
                         chimia tainicei trăiri...să simţi doar tu ,  esenţa din zidiri

-Când pacea , nu va mai fi doar un vis al războiului săturat  de el însuşi , ci realitatea dorită de mileniile zbuciumate în tăişul săbiilor şi-n  praful de puşcă al lăcomiei...
-Când sufletul , o suflete!
                      ...spune-mi suflete al meu , vezi ce văd eu ?
                          vezi frânte cruci pe turle-ntunecate ?
                          mă doare sângele să văd cum frunzele cad
                          din ramura trunchiului retezat , şi câmpiile mă plâng
                          când florile în iarbă mor ...cântând.
                          Ah ! vezi cât singur mă am printre oameni ,
                          când văd picăturile de apă ţinându-se de mână în hora marelui ocean
                          şi mă arde refuzul mâinii întinse , dintre prieten-prieten şi duşman ?
                       ...spune-mi suflete al meu , vezi ce văd eu ?
 



Apocalipsa este una : aceea din interiorul  OMULUI !

REFUZ SĂ CAD

De unde domnule? De unde să cazi, nu ai urcat nicăieri, mă rog, nu atât de sus să poţi cădea...mă întrebă doamna conştiinţă, cu cinismul ei inconfundabil.
Totdeauna ai de unde cădea ! Chiar de la primii paşi în viaţă. Poţi să cazi din ...toate unghiurile, şi vârfurile. Sau... culmile... În viaţă, toate faptele au un vârf. Poţi cădea din vârful primei iubiri, apoi, din al doilea, chiar şi din cel de pe urmă ! Pentru că iubirile au multe forme. De cele mai multe ori, noi nici nu ne dăm seama de
acest fapt : că iubim.Nu contează dragii mei ce. Nu contează ţinta, doar faptul că iubim e deajuns. DAR... un mare dar... când stai pe umerii unui uriaş, şi nu priveşti lumea '' de sus '', numai poţi în veci să cazi.
... Sunt multe entităţi în jurul nostru, care ''conveţuiesc'' incognito. Pasageri clandestini  suprapuşi vieţii noastre, care ne ocupă spaţiul şi timpul pe care îl respirăm din...aer. Vor să conjugăm verbul ''a cădea'', dar noi suntem ... agramaţi, când este vorba de... iubire !!!
Am refuzat să cad, chiar când învăţam să merg.........................!!!!!!!!!
În viaţa noastră, când puţinul noroc ne curtează, îl îndepărtează , când ne bucurăm nevinovat de ceva, ne trag la pământ să-i simţim mirosul.
Mai sus de el, de pământ, nu avem dreptul să urcăm. Zic ele, entităţile! Bine, dar cine au adus în viaţa noastră aceste entităţi ''binevoitoare'' ? Cine tot încearcă să ne  ''demoleze '' cărarea pe care umblăm ?
Doar noi, doar noi dragii mei#######!!!!!!!
Este ca atunci când pui prea multă sare în mâncare întebându-te de ce este sărată, sau când nu pui deloc, şi îţi dai seama, dezamăgit, că nu are...gust!!!
Când stai pe umerii LUI, cel uriaş, nu ai cum să cazi !!!
Încearcă să urci, şi vei vedea. Pe umerii acestui  URIAŞ , căderea este doar o noţiune abstractă, un nimeni,   un nimnic...un zero-uuuuu !!!

ULTIMA STEA

Zorii vin numărând ultima stea. Paradoxal, steaua înseamnă lumină, dar dispare când liderul vine. Soarele ! Ochii noştri nu au voie să vadă lumina aştrilor, ziua. Se ascund, oriunde, numai privirea să nu vadă. Observăm gunoaiele cum plutesc, der lumina unui astru care moare în zori de zi, nu. Mergem prin beton şi metal, când de fapt, suntem din...fum. Ea ne iubeşte, nu observăm, el ne doreşte, nu ne interesează ! Dar scriem poezii... Poeţi suntem. Ai nimănui !!! Poate ai sufletului nostru. Avem mare nevoie de unul. De fapt, am fost dăruiţi cu unul, încă de la început,. Să-l purtăm sănătoşi !!
Zorii numără ultima stea ! Doar noaptea îţi poate spune, ce minunate sunt stelele !!!Ziua doar le...omoară.

CONŞTIINŢA-paznic al fiinţei

Dacă nu o ai, eşti vulnerabil. Conştiinţa. Hoţii vor veni. Hoţii binelui. O, da ! şi el poate fi furat. Mai ales el. Paşii conştiinţei, de-a lungul vieţii, pot fi uşor abătuţi de la drumul binelui şi purtaţi prin gropi pline de mizeria promiscuităţii. Paznicul doarme, hoţii dau năvală !
Doamne, şi câte chipuri pot avea hoţii !
Se ambalează întotdeauna în haine de lux. Nici nu-ţi dai seama când vine ca o femee frumoasă, ispititoare, ca o toxină ambalată în staniol cu fire de aur, ori ca un vin rău cu gust bun.Nu există atâta hârtie pe lume, pe care să pot scrie toate felurile în care se vestimentează hoţii binelui.
Educaţia, iată un alt hoţ de bine. Dacă o ai, degeaba, că tot vei rămâne fără paznic mai devreme sau mai târziu. Dacă nu o ai, vai de glutius maximusul tău ! Şi  zicem : dacă viaţa este plină de hoţi ai binelui, ce rost are să mai luptăm ? Vrem ceva, dar obţinem altceva...
Atunci, viaţa este ceea ce se întâmplă, când de fapt, noi ne facem alte socoteli ! Şi greşim . Din inerţia... valului. Dacă suntem limitaţi voit, de forţe superioare, dacă nimeni nu este perfect, de ce ne-am mai plânge ? La sfârşitul vieţii-test, ne rămâne speranţa iertării (a ce ?).
Se spune că păcătosul îl cunoaşte pe EL, în timp ce preotul este mereu, în căutarea LUI.
Hoţii vin cu " faţă de turtă dulce " ! Suntem toată viaţa ca un magnet pentru KKT, pe care îl acoperim cu miere... Mierea a ceea ce este mai uşor de făcut, mai confortabil.
Opreşte-ne Doamne din căderea liberă. Ne-am săturat să tot fim horiţi prin vortexuri şi tornade ale greşelilor inevitabile. Opreşte-ne, chiar dacă ne buşeşti de pământul vieţii, pentru aceasta, numai să scăpăm odată pentru totdeauna, de prostia omenească. Putem mai mult!!!

                   Deschisă-i poarta către alte lumi
                   cad prin galaxii nebuni, înfruntându-şi soarta...

P.S. Aprop'os : majoritatea a ceea ce scriu pe această pagină, se doreşte a fi şi un  răspuns la " Turnir de idei literare ", acţiune iniţiată de Adi Secară şi Andrei Velea de la "Oblio", Centrul Cultural  Dunărea de Jos.
" Ideile" sunt -- sau încearcă a fi-- " idei la pastilă " pentru cei înteresaţi. Nu am iertat nicio temă, şi nu o voi face nici de acum înainte.
                  
             

ÎMI AMINTESC DE TINE

Astăzi am luat o cazma făurită din titan, metalul dur al conştiinţei. Cu ea, am săpat o groapă adâncă, adâncă de uitare, în care am îngropat totul. Am aruncat resemnat, în golul ei, toate tristeţile vieţii. Toate fricile şi neîmplinirile, lipsurile şi neînţelegerile, ba chiar şi micile şi efemerile succese. Deasupra a toate, am aşezat  propriul trup, la căpătâiul căruia am pus, ca pe un imens buchet de flori al părerilor de rău, cel mai mare regret : acela al omului care ar fi trebuit să devin...
Am plâns peste toate, ca rugăciune de îngropare, cu lacrima bucuriei. Bucuria de a renaşte speranţa unui viitor împlinit, departe de o viaţă irosită. Bucuria de a înţelege, în sfârşit, că a iubi este totul. Nimic şi nimeni nu trebuie frustrat de iubire !
Despre toată lumea trebuie să se spună : ÎMI AMINTESC DE TINE !
Peste toate, cu lopata unui orizont pe care l-am atins, am aruncat, în  loc de pământ ingrat, cu  iertare. Multă, multă iertare !
În loc de cruce, ochii mei am răstignit, să rămână veştnic aţintiţi spre viaţă. Una de OM !

                                                      Iubito,
                                                      te pot urca atât de sus
                                                      încât nicicând a coborî nu vei mai vrea
                                                      din răsăritul fără de apus,
                                                      când pântecul tău dornic, va răcori o stea...


 P.S. Nu trebuie să salvăm Raiul, umpându-l cu şerpi...   

SĂ ZBORI... ZBURÂND

Aţi visat vreodată, în copilărie măcar, că zburaţi ? Vă înălţaţi peste case şi arbori, peste lume...
Când vă trezeaţi , eraţi dezamăgiţi, frustraţi. Eu, de câte ori am făcut-o, aproape că mă podidea plânsul de necaz, că visul a fost întrerupt.  
Ieri, am văzut deasupra oraşului, mai precis, deasupra Dunării,zburând un deltaplan cu motor. Pescuiam. Am uitat de undiţe şi de pescuit. Am dat capul pe spate şi am rămas cu ochi ţintuiţi asupra deltaplanului. Şi de această dată, aproape m-a podidit plânsul. Îl invidiam pe acel fericit care zbura, cu toate că acest sentiment m-a ocolit mai toată viaţa. Nu mă caracterizează.  Acum nu mai puteam opri acest sentiment. Invidiam cu toată simţirea, acele aripi  triunghiulare, care săgetau aerul, privindu-mă de sus, condescendent. O lacrimă, doar una, se desprinse discret din ochiul drept. Am şters-o iute, să nu mă vadă prietenul care pescuia alături de mine.Apoi, cele două aripi dispăru dincolo de orizont, spre oraşul învecinat.  Un oftat prelung se rupse din pieptul meu, în timp ce am mai privit odată spre zare. Aş fi vrut mult să fiu în locul acelui fericit. Este oare ceva mai minunat, mai... înălţător, decît să poţi zbura? De ce suntem condamnaţi, majoritatea, să nu ne putem desprinde de pământ.



                                                                 Se spune  despre noi
                                                                 că nu prea am evoluat
                                                                 că suntem goi, fără conţinut
                                                                 că am rămas ca la început.
                                                                 omul se crede omnipotent
                                                                 dar zborul lui  se loveşte
                                                                 de un prag inexistent.
                                                                 cineva spune despre valul mării
                                                                 că nu este sărat
                                                                 negând ce de multe ori a gustat.
                                                                 eu îi spun că verdele nu mai e verde
                                                                 el toma fiind
                                                                 nu recunoaşte ceea ce vede.
                                                                 ascultându-l îmi ating atomul primar
                                                                 să mă conving
                                                                 pentru că vreau
                                                                 să înving...
 

















                                                                    

                                                     

SCRISOARE CATRE CÂRCOTAŞI

Dacă vrei să critici, raportează mai întâi totul, la tine !
Vei constata că nu ai niciun drept să o faci.
Cine ne dă acest drept ?
Nici aşa zişii critici " calificaţi", nu ar trebui să se numească astfel. Poate...scobitori, dacă lăudători nu se pot numi.Să critice propriu zis, nu au niciun drept...
O carte nu poate avea nimic rău în ea, ca entitate. Odată ce a văzut lumina tiparului, înseamnă ca este APTĂ. Sarcina editorului este de a înlătura ce e de înlăturat, înainte de tipărire.
Orice carte, fie că e o operă de artă ori nu, spune ceva. sau măcar încearcă... Cinste celui care-a scris-o !
Petre Ţuţea spunea : " Biserica este unicul loc unde afli că trăieşti"
Eu spun: cărţile sunt ca icoanele, toată lumea le sărută, fără să se infecteze...
Pentru că întotdeauna, în faţa unei icoane sau într-o carte , te regăseşti alături de ceilalţi.
Mintea îndărătnică crează iluzia separării. A unuia de ceilalţi... Uităm faptul că natura noastră reală, este unitatea fiinţei- cum spune prietena mea Carmen Harra.
Ca fiinţe umane, nu putem conştientiza starea de unitate a fiinţei, decât atunci când învăţăm să preţuim, dar mai ales, când recunoaştem, unitatea noastră cu ceilalţi.Trebuie să renunţăm la conflictele create de mintea noastră, care duc la iluzia separării. Atunci ne vom aminti că adevărata noastră natură, este unitatea. Nu am fost niciodată singuri. Voi întreba: de ce tot criticăm?
Nu putem înţelege, acum, în mileniu trei, că întunericul trebuie să existe alături de lumină, pentru a crea
totalitatea?!


                                               Străinul nu există
                                               E doar un membru
                                               Al familiei
                                               Ce trebuie să-l cunoşti.
                                               Străinul nu există,
                                               E celălalt Eu
                                               Ce te caută
                                               În marele neam
                                               Al celorlalţi VOI.
                                               El pare un altul
                                               Pentru că tu
                                               Eşti singur,
                                               Sau te crezi a fi,
                                               Şi fugi
                                               De ceilalţi NOI.    
                                     

NATURA DĂ CE ÎŢI TREBUIE, NU CE ÎŢI DOREŞTI

Când eşti plin de ură, nu poţi fi fericit. Spuneam, într-o altă postare, că soluţia fericirii este simplă. Ca toate lucrurile bune din viaţă: să-i faci pe cei din jurul tău să se bucure. Mijloace sunt. Dorinţă mai puţin...
Ce se întâmplă, de ceva timp, cu relaţiile interumane, este...anapoda. Contrazice toate legile Universului. Situaţia socială generală, ori cea cosmică actuală, să fie de vină ? Îţi doreşti toată viaţa ceva, şi încă ceva, dar constaţi la sfârşitul ei, că nu ai obţinut nimic din ceea ce ai dorit. NATURA  DĂ CE ÎŢI TREBUIE, NU CE ÎŢI DOREŞTI !
Ia ce ţi se oferă, şi vei realiza că ai ceea ce ai dorit. Când îţi doreşti cu ardoare ceva, creezi un zid greu de
 înlăturat, între tine şi acel ceva : un drum greu de parcurs, pentru că este doar un ...deal. Uneori, un munte...
Nu toţi au calităţile unui alpinist. Ia ce ţi se oferă. Fericirea este şi ea printre aceste daruri, pe care natura le oferă cu generozitate. Problema este, că nu suntem niciodată " pe fază", când primim această "ofertă" . De ce ? Pentru că o căutăm acolo unde nu poate fi : în locuri şi lucruri malefice, în egoul nostru, ori în ce este ...al altora. Dacă am privi mai atenţi, în jurul nostru, am observa cu stupoare(?), că peste tot în natură domneşte armonia. Sinonimul fericirii.
Din nefericire, suntem prea ocupaţi cu a ne autodistruge ! La un loc cu tot ceea ce ne înconjoară...
Pentru că toată lumea minte. Unii nu pot spune adevărul, chiar dacă se vede cu ochiul liber !
             Natura dă doar ce îţi trebuie ! 

                           
                                                 LIVADA 

     Livada- n lumină, cu muguri-n floare.
     mă albesc petale de măr şi cireş
     cănd mă ning,
     culcat în iarbă pe spate când stau
     la albine privind.
     Mă simt mic, atât de mic...
     Ascult rădăcina amară
     cum adânc se îngroapă,
     să dea fructe dulci unui om de o şchioapă.
     Şi tot mirându-mă, doar o clipă pleoapele cad
     privirea-mi uitând totul.
     După ce alta-i clipa,
     pe ramurile crescute din pământ,
     stau fructele sfârşitului de mai atârnând.
     Mama mă strigă din prag
     la şcoală să merg,
     să am şi eu o grijă,
     acum,
     când soarele pleacă
     din creştet către umărul meu drept.
     Duse sunt florile, fructele s-au copt,
     acum când ploile, duc cu ele viaţa
     în marele potop. 
     Înapoia mea, când priveam, 
     am văzut:
     fructele nu mai erau pe ram,
     la pământ au căzut,
     cineva, cu un coş împletit
     din ore, zile şi ani le-a cules,
     dar... nu i-au plăcut, şi jos le-a lăsat,
     pentru când vor veni durerile iernii,
     putregaiul şi viermii...

     Mă simt din nou mic, atât de mic !
     Unde eşti
     cu florile-n ram,
     livadă a mea, ce nu te mai am ?

 

DACĂ NU ASCULŢI OAMENII, NU POŢI AVEA O RELAŢIE CU EI

"Nu m-ai fi căutat, dacă nu credeai că exist". Iată unul din marile adevăruri. De fapt, ce înseamnă un adevăr ? Cine îl mai deosebeşte ? Dacă îmi spui " te iubesc", fără să nu-mi spui nimic, mai bine mergi dumneata dincolo. Eu, astăzi, încerc să îţi spun că ma doare, tu, nu asculţi. Tu, mâine, îmi spui că te mâhneşte ceva, eu, nu te ascult. Atunci, noaptea îşi pune curul în piln miazăzi, iar soarele râde, cu lacrimile întunericului, care nu a văzut sărmanul de el, niciodată lumina.  DE CE nu ascultaţi omul ? De ce omul nu vă ascultă? Totdeauna gândiţi la vântul care adie doar pe fruntea voastră, doar pe a voastră ! Să fie răcoare, acea răcoare, care aduce confortul nesimţirii... De ce să asculţi pe altul, când abia poţi să te asculţi pe tine însuţi... Ce spui ?...se-ntreba mutul , ce vezi, spunea orbul... Mda. Să comentăm este uşor. Vă mai spuneam, undeva, că a spune vorbe, ce uşor ne este, când a trăi este poveste, şi-a povesti este eşec curat!!!


                     SUNTEM, AM FOST, ORI FI-VOM TIMPULUI EROARE,
                     FANTASME- NTRUCHIPATE ORI VIS AMAGITOR,
                     ATOMICE CLĂDIRI, CU SUFLET RUPT DIN SOARE,
                     SAU DOAR UN GÂND LUMINĂ PRIN SPAŢIU CĂLĂTOR ???

DACĂ-ŢI TRĂIEŞTI TOATĂ VIAŢA URÂNDU-ŢI PĂRINŢII, PE TINE TE RĂNEŞTI:

Ce înseamnă o rană ? Întrebare grea. Mai ales că le purtăm zi de zi. Rănile. Tot ce facem, mereu şi mereu, este să rănim. Orice, oriunde, oricum ! Să nu-mi spune-ţi că sunt pesimist. Oricât de bine am încercat să fac, am lăsat, întotdeauna, în urma mea, o rană... Să fie oare în natura oamenilor ? Viaţa, iată un dar minunat- apropo de minuni - DUMNEZEU sau părinţii?!! Până la EL, ne papă sfinţii...
Şi ştiţi de ce ? Pentru că el este pretutindeni, noi, doar aici. Pentru că el nu poate fi oriunde, noi, nicăieri...
Primim viaţă, prin sămânţă, ca tot ce este în univers. Părinţii noştri au punguţa cu doi bani, noi, ne naştem lefteri. De cunoaştere, de bun simţ, de sentimentul absolut ! Dar curajul, curajul nesimţirii, creşte în noi, ajungând să judecăm părinţii!!! O dată darul primit, cum putem oare, judeca, şi iar judeca, " mirabila sămânţă" ? Există oare un miracol mai mare, ca atunci, când doi oameni, fie ei şi... ignoranţi, se ascund în umbra unui cort, spunându-şi cuvinte nerepetabile, strigând din simţuri neştiute, din  ancestrale taine văduvite de autentica lor valoare, ca primul sunet,  vocalic ???
Să judecăm, ce uşor ne este ! Dacă nouă nu ne convine, hai silicon, în aia măsi... Părinţii nu ne dau, nu ne faKKK... Ca la orice discuţie, purtată, val sub val, uneori peste, nu trebuie să lungim vorba...
Părinţii, rămân părinţi, aşa cum sămânţa pămăntului ne hrăneşte, cum Soarele spune: FII !!! Dacă eu mă sting, se sting ideile nerealizate, se stinge speranţa că apa nu o să inunde, că focul nu arde, şi aerul, aerul va fi dat... la cartelă!!!
Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, că părinţii, trebuiesc întotdeauuna respectaţi --dacă puteţi să-i iubiţi, este mai bine--arată înaltul dumneavoastră bun simţ. DAR, niciodată să nu-i detestaţi...ESTE UN MARE NEAJUNS; CARE SE VA ÎNTOARCE CA UN BUMERANG !!! Cea mai frumoasă femeie a  UNIVERSULUI, LEGE NUMBER 3, KARMA, vine întotdeauna cu un buchet de flori, pe care, din nefericire, nu îl primeşte NIMENI...tucă tucă tucă   SINGURĂTATEA; ESTE DOAR SINGURĂTE
.
Singurătate, apăsare simnt,
în adânca peşteră
departe de fiinţă...
intrarea se închide
în nourii de paraf prăbuşit
ai uitării..
Trupul zvâcneşte
în fiorul dorit de revenire.
Fisura recii stânci,
efemeră sclipire arată,
la care nu pot ajunge,
şi mă sting în lumina
veiţii visului........................



Dedicat bunului prieten şi ucenic, DR. MIHAI CREŢU...         

 

O ...izbândă pentru FERICIRE

O mare întrebare. FEICIREA ! O căutăm cu toţii. Prin orice mijloace... Este un ideal, un scop, un fel de a fi. Uneori, un fel de a nu fi !
Există o soluţie de a o afla...Nu  vreau să par lapidar, nici subsidiar, nici laborios, teosofic ori mare ascuns. Eliminarea gazelor din organism, este o condiţie sine qua non . Am să fiu cel mai nepretenţios om . Simplu, vrei să fii fericit ? Dar lasă, hai să mai bârfim puţin. Pentru...suspans.  În marea P. O. , fericirea a ajuns ...o mică ...ambiguitate. Un fel de a ne rosti, fără să gândim, un fel de a dori, fără să ştim ce. Dacă semenul nostru , ne spune, bi happy, noi, în dorinţa de a fi, spunem ... ce e aia? Dacă partenerul de viaţă o caută, fugim...Acest cuvânt, a ajuns ţelul tuturor. Este atât de uşor de atins ! Dar nu-l vrem. V-am mai spus, în altă "disertaţie " a mea , că feiricirea reprezintă un mare gol. Al fiinţei noastre. Ea este la îndemâna oricui. Sau la mâna nimănui!!! Hai să o căutăm împreună. Aţi căutat  vreodată ceva ?  Acum, lăsând la o parte bârfa, am să zic: VREI  SĂ FII FERICIT?  Fă-i pe alţii să fie ! Bucuroşi. De orice !!! Să vezi atunci, cum strălucesc ochii lor, cum bucuria lor te inundă...ASTA ÎNSEAMNĂ SĂ FII FERICIT !!!  CUVĂNTUL KKT, UITAŢI-L...
                Surpat e malul
                Nebuniei peste noi
                Cad precum frunze
                Navele plutind
                Avariate inimi
                Le ţin tot peste ape
                Ce vor mereu să-nghită
                Un trup, care gândind
                Mai caută un ţărm
                Unde nu este...TIMP !!! 

NATURA NU IUBEŞTE GOLUL

Omul aduce golul ! Îl crează în jurul lui. Peste tot. Umple spaţiul ocupat de el, cu nimicuri. În esenţă, inutile, dar care aduc... golul. Stomacul Terei era plin. L-au golit. De ţiţei, gaze, minerale, cărbuni, etc. Scalpul verde al terei a fost tuns. Acum arată ca al unui chelios, cu câteva fire de păr, pe ici pe colo, şi acelea albe. De tristeţe. Omul aduce golul ! Natura nu iubeşte golul. Se răzbună. Îl umple cu inundaţii, incendii, cutremure, radiaţii, tzunami, tornade... Şi altele, mai rele.Oare ce urmează, dacă omul continuă... să aducă golul ? Mai rău este, şi dezolant, că omul se goleşte... pe sine. De acel conţinut uman, care făcea diferenţa, dintre el şi alta entităţi. Un gol imens se extinde în pieptul omului. Pare să dispreţuiască totul, chiar propia existenţă.Un gol(ego? ), a aruncat din mintea omului, înţelepciunea. Vidul rămas conţine (cu toate că e gol), doar p. o. Îi este greaţă până şi de semenii lui. Dacă unul scuipă, celălalt vomită... A uitat că şi el... scuipă. Că şi de el îi este greaţă altuia ? De! P.O. Preferă dragostea faţă de un animal de companie, celei faţă de aproapele său. E mai comod. Unui animal nu-i eşti obligat să-i mărturiseşti, despre păcatele egoismului tău. Asta înseamnă că omul a devenit leneş ? Este prea mare efortul să rostească,"te iubesc"? Nu mai poate ! Nu mai ştie ! Nu mai vrea ? NATURA NU IUBEŞTE GOLUL. Ea poate exista, doar în armonie. Cu toţi şi cu toate ! Cu aerul, cu pământul, focul, şi apa. Dar mai ales, cu iubirea. Însă el, omul, a creeat golul şi în aer, foc ori apă. De departe, golul cel mare, este în sufletul lui. E singur. Pentru că aşa vrea!!! Sau timpul vrea aşa? Timpul liniar, a ajuns într-un punct mort, unde şi ce curge paralel cu el, moare. Încetul cu încetul ! Oare a creeat omul un gol, până şi în timp ? Natura Universului, nu i se poate opune ? Nimeni şi nimic nu este mai singur ca... golul. Singurătatea este atributul eternităţii. Viaţa, fie ea şi scurtă cum e, este de preferat. Ea înseamnă timp, spaţiu. Fără ea, ce rost ar avea Universul ? Dacă ar mai... exista. Când un singur spirit uman ar fi ucis, nimic nu va mai exista. Măria Sa NIMIC, va domni peste tot. Adică...peste NIMIC!!!
Opriţi omul să mai facă gol. NATURA NU IUBEŞTE GOLUL.

        Târziu în toamnă
        privesc cromaticul dans
        în mătasea veştedă a frunzei.
        Prin aer, unele mai zboară,
        altele la pământ au rămas,
        puţine mai stau
        pe degetele din crengi,
        când vântul adie
        prin simţuri rebele un vals.

        Lumea trece pe lângă mine
        eu nu am fost nicicând în ea.
        Iubire mă auzi ?
        A sosit timpul să te invit la dans,
        departe, în lumea cu o singură stea...

NATURA NU IUBEŞTE GOLUL

Omul aduce golul ! Îl creează în jurul lui. Peste tot. Umple spaţiul ocupat de el, cu nimicuri. Stomacul Terrei era plin. L-au golit (de ţiţei, cărbuni, gaze, minerale etc.). Scalpul verde al Terrei a fost tuns. Acum arată ca al unui chelios, cu câteva fire de păr, pe ici pe colo, şi acelea albe. De tristeţe. Omul aduce golul ! Natura nu iubeşte golul ! Se răzbună. Îl umple cu inundaţii, incendii, radiaţii, tsunami ori tornade. Şi altele, mai rele. Oare ce urmează, dacă omul continuă... să aducă golul ? Mai rău este, şi dezolant, că omul se goleşte pe sine. Un gol a fost aruncat, înţelepciunea. Vidul rămas conţine (cu toate că e gol !) doar P.O. Acel conţinut uman care făcea diferenţa dintre el şi alte entităţi. Un gol imens se extinde în preajma omului. Pare să dispreţuiască totul, chiar şi pe sine.

DE CE, NICIODATĂ, NU SE SPUNE ADEVĂRUL?

Pur şi simplu, nu se spune. Adevărul. Poate nu-l ştie nimeni. Există totuşi, un adevăr al nostru, de zi cu zi. Ceea ce trăim. ce facem, ce vrem.Când vrem ceva, spunem că nu-l vrem. Când simţim ceva, spunem că nu simţim. Când vrem să spunem adevărul, spunem contrariul. Dar, întotdeauna vrem de la alţii, adevărul!!! Ce este adevătat, ce este minciună, cine ştie? Noi vrem, dar să nu dorească şi alţii. Noi...ştim, dar să nu ştie şi alţii... Se spune că ne-am născut în Rai. S-o creadă dracul! Dacă, măcar am fi călcat pe acolo, fie şi măcar la începuturi, alţi oameni am fi fost acum. Nici măcar oameni nu mai suntem. Demoni, ipocriţi, egoişti - iertare pentru excepţii - , dar nu oameni. Mizantrop? S-o credeţi voi! Sunt doar conştient, de tot ce este prin  preajma împrejurului din jurul meu (lăsaţi  naibi pleonasmele! ). ADEVĂRUL, HA ! HA ! HA !
Niciodată entitatea umană nu l-a rostit. Nu l-a ştiut ? Nu, nu ...are de unde... Este în natura omului să mintă, pardon, să nu spună adevărul -  ceea ce gândeşte -. Dacă săpăm mai adânc, omul ştie, omul poate, dar nu VREA ! Să mănâncă la mere, mere şi iar mere... de alea, evice(?) Să e bine la Eva. Între picioare. Nu contează câtă mizerie este acolo. Spirituală ! Nici nu are nimeni aminte, că acolo a fost închis adevărul, minciuna inundând până şi vârful munţilor. Aşa ne trebuie dacă ne plac... găurile negre...În Universul acesta, oare nu sunt şi găuri...albastre, verzi, portocalii ? Numai negre să nu fie ! Dar-ar falusul prin ele!!!

            Iubita mea dezintegrată
            Te-am adunat din  galaxii
            Ţi-am pus în loc de ochi doi aştri
             De sori albaştri, ca să fii.
             Veneai plecai prin găuri negre
             Ce între coapse le purtai,
             Apoi cu fundu-apocaliptic
             toate iubirile negai...

AR TREBUI

Pentru ca toate zilele dedinainte să nu doară
Ar trebui iubirii să fiu dar, apoi să pot muri.
Pentru ca toate vorbele să nu-şi fi luat zborul,
Ar fi trebuit a şti cui să le spun.
Pentru ca toate durerile din umbră
Să nu se adune în sfera tăinuită,
Ar trebui să urc mai sus decât un cer
Să pot privi soarele în ochi,
Trupul prăbuşind în aripi strânse-apoi,
Însetatului pământ de sânge clocotitor,
Lăsând totul uitării cu braţe de mormânt.

Pentru, ca zilele dedinainte să nu doară,
Golul ar trebui, cele rămase vii să-l umple
Dintre atomii firii, rebeli ai neputinţei.
Fiecare noapte să nu lovească în pieptul meu
Îngenunchindu-mă căutărilor sfârşite-n neaflări.

Viaţa-mi fost-a doar, o urmă, în umbră de crepuscul
Cu trupul lăsat valului pe ţărm, ca simplu bob,
Nisipilui minuscul.

E GREU SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI CÂND TE SIMŢI CA LA DOUĂZECI DE ANI

Te naşti pe acest pământ. Sau poate că nu. Iluzie ? Poate nici nu ne-am născut. Totul e ...imaginaţie! Dar, dacă acceptăm acest fapt, al iluziei, atunci trebuie să admitem că e minunată. Viaţa. E plină de minuni! Adevărate! Ceva din noi, cât un grăunte, dar cu o putere teribilă, percepe viaţa. O simte. Cu ochii, iată o minune. Cu auzul, iată altă minune, cu mirosul, iată o altă minune...Totul este...MINUNAT!  Iluzie ? Ar fi unica explicaţie la întrebările fără răspuns. Sunt multe. Întrebări. Mai multe sunt...nerăspunsurile! Ambiguitate. Asta e tot ce conţinem. Nu avem răspuns, nu avem certitudine. Nu avem certitudine, aven întrebări. Până la urmă, ceea ce ne dă dreptul la certitudinea vieţii, este... BĂTRÂNEŢEA. Nu poţi îmbătrâni, dacă nu ai existat! Ai fost tânăr, ai iubit, ai urât, ai simţit. Mai trist este faptul, că la bătrâneţe, nu dispare niciuna din aceste trăiri. Se numesc amintiri. Unele plăcute, altele nu. Toate la un loc, egal viaţă. Curios ( oare? ), acel teribil grăunte, refuză să îmbătrânească. Probabil nu are ce să îmbătrânească la el. Nu are sânge? Dar, viaţă are ? Sigur. În fiecare din noi... Fără noi, are doar tristeţea eternităţii. Ce ştim noi? Mai nimic. Doar zarea e nimicul care-l ştim. Totuşi îmbătrânim. Fizic. Niciodată altfel... E greu să îmbătrâneşti, când te simţi ca la douăzeci de ani!!!  Toate rămân la locul lor. Un singur aspect dispare: VIITORUL!!!
                       De ce primim doar NU,
                       De ce nu DA?
                       Ne tot lovim în stânca
                       Pieptului Divin
                       De ce NU, de ce nu DA?
                       Doar zarea e nimicul
                       Care-l ştim...  

AVENTURA INTERZISĂ...A LIBERTĂŢII

Suntem gregari. Până în măduva oaselor. Avem nevoie, întotdeauna de un lider. Dar, când suntem conduşi ca atare, criticăm. Niciodată nu suntem mulţumiţi. Cârcotaşi! Pe drept ori nu, dar  cârcotaşi. Am răbdat. din opzecişinouă, prostia, incompetenţa şi perspectiva voit eronată, rea intenţionată, a unui partid de stânga. Când l-am dat deoparte, am răsuflat uşuraţi... Acum, cârcotaşi fiind, îi readucem la putere!(?). De, memorie scurtă... Unde este mintea cea de pe urmă a românului? Se pare că nici la urmă nu o are.Nu ne place libertatea. Sau nu ştim ce e aia. Pentru noi, această " aventură" a libertăţii, este interzisă... Când dai cu capul într-un perete, ce mai cauţi în acel loc? Să fim oare, atât de perverşi, încât să ne placă durerea?  Dacă nu, atunci de ce scriem, în loc de sfântul cuvânt LIBERTATE, pe viaţa noastră, pe faptele noastre indiferente, "loc de dat cu capul" ? ! Acceptăm atât de uşor ambiguitatea... Minciunile spuse, fac mai puţin rău, decât cele nerostite... Dar nu sunt oare evidente? Când cineva, ţi-a promis  mai bine de un deceniu, că te lasă să trăieşti liber, omeneşte, şi te-a adus, în schimb, la marginea prăpăstiei( doar că nu a mai apucat să te împingă în ea), cum poţi să mai apelezi la acl cineva? Chiar nu vă doare capul??? Realitatea este mai mare decât o singură minte. Dacă tot avem spirit de turmă, de ce nu unim minte cu minte? Se pare că embrionul satanei, a găsit loc confortabil în fiecare român... Electoratul naşte, periodic, mici monştri. Oricine ştie, că ce e mic...creşte. Uneori mare! Mă uit consternat la semenii mei. Nu mai sunt aceiaşi. Par veseli, glumesc pe seama neajunsurilor şi a neputinţei lor?), dar au ochii...mai bătrâni decât faţa! Tristeţea laşităţii în faţa răspunderii, indiferenţa faţă de propria libertate, îi îmbătrânesc în interior. PAR DE NICĂIERI, VIN DE NICĂIERI, SE ÎNDREAPTĂ SPRE... NICĂIERI !
                Mă simt acolo, niciodată aici,
                mă înfăşor strâns cu braţele de aici,
                dar vântul mă smulge şi mă trezesc
                mereu acolo...
                Un tunel am găsit, prin care să pot
                ajunge aici, dar m-am rătăcit
                o rază urmând,
                şi am descins tot...acolo!
                Multe păcate erau unde doream
                să exist,
                şi am rămas acolo... ( HIC ET NUNC)     

PALMĂ PE OBRAZUL GROS AL SISTEMULUI

Anestezie totală.
Cum poate cineva să se anestezieze... singur, până la totală nesimţire? Cineva, nu oricine! Conduci şi reprezinţi o naţiune, fără să te afecteze cu ceva acest fapt. Unic ţel: cum să minţi frumos... cum să sustragi, cum să te ajungi... Acest lucru este posibil doar într-o naţiune care a reformulat ierarhiile fireşti: La bază stă elita-cinstea oamenilor de rând- iar în vârful piramidei, DROJDIA! Cei mai răi, mai inumani, mai murdari şi capii mafiei.
Singuri se recunosc ca atare, în media, acuzându-se unii pe alţii. O fac sub "umbrela" aşa ziselor partide, nerescunoscându-şi faptele, reciproc, şi apărându-se cu scutul  de tip "joc politic" ori "o comandă politică". Praf în ochi. În ochii celor mulţi şi... adormiţi. Nu degeaba recunosc -cei mulţi - că dorm, până şi în propiul imn naţional! Un fost prim ministru s-a anesteziat parţial, dramatic, cu un glonţ... LAŞITATE!!!
Încă o "calitate"defectuoasă... din vârful piramidei. Drojdia a fermentat rău de tot. A. N. îşi dă doctoratul în dramaturgie! Aşa a gândit el să înveţe clasa politică din tară, să nu mai oprime poporul, să faca în mandatul lor ceea ce au promis, nu ceea ce se va ivi , adică multe oportunităţi de ... jaf. Aşa gândea A. N. , mai precis, aşa ar fi trebuit să gândească, dacă ar avea conştiinţă. Dar el nu gândea. Nu avea cu ce... Glonţul nu a găsit capul. Care cap? Are vreodată nesimţirea cap? NU! Este doar o creatură auto decapitată.
Concluzie: naţiunea doarme, la bază domneşte INDIFERENŢA, în vârful piramidei, DROJDIA-adică nesimţirea-.
Sistemul este anesteziat. Nici măcar această palmă nu o va simţi!
Cum spuneam: ANESTEZIE TOTALĂ!!!      

CÂND GÂNDEŞTI NU IUBEŞTI

Acceptabil adevăr.Viaţa îl demonstrează.
Omul. Iată o complexitate! Cosmică.
Când în organismul acestuia încep să se elibereze hormonii, explodează o singură dorinţă: de împerechere. Nebunia se declanşează! Dacă, până atunci, nevinovata copilărie era doar... inocenţă, acum devine nesimţire curată, în sensul că... simte intens (prea). Cine nu a " simţit" o atracţie inexplicabilă, faţă de sexul opus, încă din adolescenţă, ba uneori, chiar şi în " inocenţa" copilăriei? Norocul este, că la acea vârstă, totul rămâne... platonic.
Mai grav este când intervine potenţa. Până la ea, ne mai reţinea ruşinea, timiditatea. Acum, s-a dus naibi tot. Cartuşul este pe ţeavă, ţinta fixată. Sau ţinta este pregătită. Depinde de perspectivă. Oricum o iei, cum spuneam, nebunia s-a declanşat! Şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i! Contează ceva? Există valori morale, spirituale, ceva? Aş! Poate au existat cândva. Eu nu cred. Dacă cineva este "aiurea", aşa a fost întotdeauna. Aiurea. Nu este intenţia noastră aici, de a face morală. Este doar o constatare. Evidentă. Irefutabilă, apropo de ...sex...românesc...
Trist este, că totul pare a se erija în  iubire. Acest sublim şi suprem sentiment. Sexul nu are nimic comun cu el. Sexul este doar sex!!! Pâna la IUBIRE, sunt mulţi ani... lumină! Dacă gândiţi altfel, lăsaţi-o oriunde, de preferat...jos. Iubirea este unicul produs uman cu valoare spirituală, aşa cum muzica ( bună), este unica valoare produsă de om, la nivel fizic, grosier, dar care face puntea dintre cer şi pământ, între da şi nu, între limpezime şi ceaţă.
CÂND GÂNDEŞTI, NU IUBEŞTI. Acceptabil adevăr. S-au iubit doi tineri: Romeo şi julieta. Dacă mai şi gândeau, nu se omorau... singuri... Aleargă, aleargă caii...putere! Hormonii! Vă întrebaţi, legitim desigur, ce vrea şi ĂSTA? Ne umple capul cu truisme. Ce, noi nu ştim? Păi unii nu prea. Că dacă ştii ceva, şi vezi că nu funcţionează, eviţi. Dar cine evită? Uitaţi-vă: doi tineri se căsătoresc, merg chiar şi la biserică-că ea vrea mireasă- . Nu trece mult şi... După ce se "iubesc" atât de sincer... când se dau jos din patul conjugal, se ceartă ( dacă nu se bat). Este posibil aşa ceva? DA. Este normal aşa ceva? NU! Asta este iubire? Este doar sex. Care printre altele, mai este şi un război între sexe.
"Iubirea este o stere temporară... de nebunie" spune marele înţelept(?)  Nebunia, după cum se ştie, exclude capacitatea de a gândi. Normal.
CÂND GÂNDEŞTI, NU IUBEŞTI, nu se poate. Eşti prea... lucid.Vezi tot: Defecte, neajunsuri, posibile dezamăgiri, infidelităţi, vezi orice, numai iubire nu... Raţiunea îţi spune că nu va dura. Timpul nu stă pe loc! El nu numai vindecă, dar şi... desfiinţează. De regulă, ceea ce este construit pe o temelie şubredă. Numai ceea ce este clădit pe o stâncă, timpul poartă cu el pe drumul eternităţii. Omul nu a învăţat încă acest lucru. Astăză se află doar la stadiul DISTRUGE TOT!!!

SĂ-MI PARĂ RĂU, SĂ-MI PARĂ TOATĂ VIAŢA.

Să-mi pară rău, să-mi pară toată viaţa,
să doară, că nu te-am dezlegat,
 tot timpul doar... am căutat.
Să-mi pară rău, să-mi pară toată viaţa,
că ochii tăi privesc oriunde
şi de surâzi oriunde-o faci,
numai spre mine uiţi, praguri să le calci.
Să-mi pară rău, să-mi pară toată viaţa
că florile te-ating, eu nu,
cum nu pot strânge-n braţe
trupul tău de aer.
Dar,
să nu-mi pară rău
şi nici măcar o viaţă,
când te-am aflat în toate, niciunde te-am aflat.
Numele tău e unic, universal balsam
atât de des chemat, atât de des gonit,
dar te-ai închis în cerul chemat dezamăgire
când te-am strigat în tunet, n-ai venit,
IUBIRE!

AUZ I VORBĂ

Dacă sentimentele unora ar avea miros, lumea ar fi împuţită rău. Dacă prostia omenească ar produce durere de cap, lumea s-ar ţine cu măinile... de sursa ei.Nimeni nu face excepţie. Auzi vorbă: a fi muls, pentru a fi... liber! Ca o sărmană vită: o laşi liberă să pască, apoi o mulgi... Laşi omul "liber" să pască, că doar a vrut democraţie, apoi îl mulgi. Pur şi simplu! Aşa gândesc cei ce aşteaptă, zilele acestea să-i alegem drept... mulgători. Oare de ce nimic nu le este deajuns unora? De ce trebuie lumea împărţită mereu, în mulşi şi mulgători? A fi muls pentru a fi liber! Auzi vorbă...Câtă generozitate! Uraaa! Suntem liberi!!! Liberi să paştem iarba... pârjolită de alţii.Până într-o zi. Când nimeni nu va mai avea ce paşte, alţii... ce mulge. Aşa cum moartea este de fapt, o boală vindecabilă prin ea însăşi, prostia este o maladie. A înţelepciunii. Se mai numeşte indiferenţă. Crasă! Faţă de orice. Din această perspectivă, unicul antidot, este RESPECTUL DE SINE! Alegeţi şi iar alegeţi, tot felul de mulgători, şi ve-ţi sfârşi la... ABATOR! Ştiţi ce este cel mai trist, chiar foarte trist, pentru omul indiferent, pentru cel ce doar singur contează? Că dacă ar privi împrejur, conştient, ar observa cum totul este... înspăimântător de frumos. Atât de frumos! Şi destul. Pentru toţi!!! Atunci de unde atâta răutate în prostia omenească, şi prostie în răutate? Puterea este mult mai aproape de blestem, decât de binecuvântare.De ce aleargă toţi după ea, şi nu... de ea?! Tristeţea este o pană din aripa suferinţei, zic. Mulgătorii vor să zboare. Fără aripi...                  ROMÂNUL NU POATE RĂMÂNE SUPĂRAT: EFORTUL ESTE MULT...PREA TARE! SĂ MERGEM DAR; TOŢI LA "VOTAT", CU MIC, BA CHIAR CU MARE.ALEGERILE DAU IMPULS; VOTEAZĂ CINE ESTE MULS. PROBLEMA ESTE DE-I FOLOSITOR, IAR ÎNTRE BAREA SE IMPUNE: CINE E MULS AU CINE MULGĂTOR???     

Auzi Vorba

A gândi, negândire. Sau poate o... fak!

Stau şi gândesc.Auzi tâmpenie, altă treabă nu am? Dar o fac pentru a-mi spune că trăiesc.De fapt, şi de drept, am trăit întotdeauna. Chestiunea zilei, este "pentru că".
Poezie la orizontală... Nimeni nu vrea să reguleze poezia. Este tot ce conţinem! Este viaţă!
A-ţi ascultat vreodată muzică fără ritm? Vă sincer nespun, că nimeni nu ar mai
...dansa! Poate cum ne cântă.. alţii! Când jocul îl tot baţi, vroiam să spun
, când îşi baţi joc... nu mai juca. Stai ţeapăn ca-n radu maii radului, vroiam să spun  dra... gomir,
Ori ca una din steluţele ce nestrălucesc- la un loc- nelumina ce... negândeşte
-tot la un loc-, negândirea necuvintelor necuvântătoare!!!
Ori şi mai grav, a unora care nu s-au hotărît încă ce fel se numesc: ori maria, ori al, ori onuţ, ori
orice, numai el să nu fie. Păi nici nu prea este, atât timp cât... dansează
pe neritm, nesimţit, neştiut, cântat în necîntarea necântărilor!!!
Când ai vândut, fără să primeşti nimic, nimic să te aştepţi a primi! Nici să te aştepţi în a te înmulţi...pe
ploaie, primeşti doar puţinul life, seminţei din copaie  . (vă rog înlăturaţi sărmana literă "p" din ultimul cuvânt!)
Dacă a scrie este doar pentru a ne face dosare, să fim ce?, să luăm bani
pentu că am fost, de parcă am fi fost ceva...Nu am nevoie de dosare,
Nu am nevoie de recunoaşterea nerecunoaşterii, nici de cunoştinţa necunoscutului! Mă recunosc singur,
nerescunoscându-mă singur a fi în dicţionar, în dreptul cuvântultu snob!!!
Am fost şi voi rămâne doar:
Un vagabond al sfintelor cuvinte
mai hoinărind, mai alergând după-nţelesuri
călcate, otrăvite ori mixate,
cu paie în chirpici de carte,
pe care prima ploaie îl topeşte, în straturi suprapuse... de uitare.

Un vagabond al frazelor nescrise
pe care, într-o zi tot le voi scrie,
azi, doar le voi învolbura
în foaie de hârtie,
au îdrumându-le spre alte minţi...
să fie!!!

ÎNTREBARE 1

Spune-mi suflete al meu
vezi ce văd eu?
Vezi frânte cruci pe turle-ntunecate, ferestre oarbe pe case îngropate,
gunoaiele ce bat la uşă putrezind conştiinţele-n cenuşă?
Mă doare sângele să văd frunzele cum cad din ramura trunchiului
retezat.
Şi câmpiile mă dor când florile din iarbă mor.
Spune-mi suflete al meu,
vezi ce văd eu?
Ah! vezi singur cât mă am doar printre oameni,
când văd picăturile de apă ţinându-se de mână în hora nesfârşitului ocean
şi mă arde refuzul mâinii întinse, dintre prieten- prieten şi duşman?
Vezi deşertul cum suportă soarele arzându-i obrazul în riduri de dune?
Spune-mi suflete al meu,
vezi ce văd eu?

POETUL "FĂRĂ HAR" VORBEŞTE!!!

SOLICIT CREDIT... DE HAR, LA ORICE BANCĂ AVRAMISTĂ,  ORI MĂCAR ZIMBRISTĂ, CĂ OAMENI SUNTEM, NU DOAR ESCROCI AI ARTEI!!!
FĂ-ŢI UN OARECARE  NUME,  ŞI POŢI SCRIE ORICE!  S-O-NGHITĂ CINE VREA. EU AM ESOFAGUL.... PRETENŢIOS.

To be continued!

PAŞTE FERICIT!

ARD FĂRĂ FOC
AERUL NU POT SĂ_L RESPIR
ÎN APĂ ZBOR; NU ÎNOT,
PE PĂMÂNT PLUTESC; NU PĂŞESC!
ARD FĂRĂ FOC!
ÎN LUMINA IUBIRII;
ARD IN:::  FRUMOS!!!

Nu mă întrebaţi de ce am ales aceste culori...romaneşti...
Soarele e galben, viaţa verde...ştiţi voi, plante, lumină, bla-bla, hai gata cu fotosinteza!
Vă rog să mă credeţi, nu am găsit ... altă rimă, pardon, alte cuvinte, care să mă reprezinte- şi sper
şi pe mulţi dintre voi, eram să spun noi, acum, când aminte se aduce, că EL a existat, există, şi vă rog să luaţi
în "vizor" şi...viitorul urgent apropriat de prezentul nostru!
Din nefericire, am găsit un mănunchi de cuvinte, nu prea cuvântătoare, bacoviene ori NU, pe care
i-am spus să le scrie, sărmanul, dar ... sărman am rămas ... el, altul, că eu nu recunosc, nici macăr în faţa
marii adunări, pardon monseur, în faţa Dunării de Jos, de ce atât de jos, rămâne să... mai înţeleg:

CASE DIN CĂRBUNE
ARBORII CĂRBUNE
AERUL CĂRBUNE
SÂNGELE CĂRBUNE
IUBIREA AH IUBIREA
CĂRBUNE!
TU, EU, CĂRBUNE.
NU MAI AM CE SPUNE...
DOAR...  CĂRBUNE!!!
Oameni, dragii de voi, nu vă îndepărtaţi! A existat un EL, şi ori decâte ori va fi nevoie va exista!
Noi doar... prin tranziţia de tot felul, ne facem veacul. Idioţi sunt, ariviştii cresc în... pom, dar EL există!!!
Si boii. Noroc că au două stomacuri! Unul scuipă, altul ... rumegă. Dacă nu ar fi boi, unde ar mai fi aşezate
coarnele? Mai trist este , că dacă nu ar fi coarne, unde naibi ' ai mai găsi vreun bou!!!
VĂ PUP; ŞI VĂ UREZ PAŞTE FERICIT!!!

Rousseau versus "maneliştii literari"

Când un deget al tău arată catre cineva, alte trei de la propria mână, arată la tine.

Există o "generaţie" literară post douămiistă la Galaţi, ori undeva, aiurea?
Da, întrebarea se impune. Dacă, cineva ar susţine acest fapt, atunci ar fi discutabil. Ca idee! Ea presupune, o orientare clară, distinctă, a modului de a se manifesta. Ambiguitate, iată cuvântul, cu toate sinonimele lui, care redă limpede-dacă ambiguitatea poate fi...limpede- tot ce se scrie astăzi.
Să fie oare de vină educaţia? Mă refer desigur, la cea intelectuală, din perspectiva...FRUMOSULUI.
Ori o "educaţie" majoritar "NET"-istă? Părinţii de astăzi să nu mai aibă timp de proprii copii, de aceşti frumoşi şi inteligenţi tineri, lăsându-i astfel pradă, tehnologiei existente, respectiv "confortului " informării pe net?Nu, nu cred!Timp este destul, pentru cei ce îl... folosesc.
"Un om lăsat, dela naştere, numai în puterea sa în mijlocul celorlalţi, ar fi cel mai schimonosit din toţi.Prejudecăţile,autoritatea, nevoia, exemplul, toate instituţiile suciale în atmosfera cărora trăim, ar înăbuşi într'însul natura şi n'ar pune nimic în loc. Ar fi ce se întâmplă cu un pomişor crescut din întâmplare
în mijlocul unui drum şi care ar pieri, lovit şi aplecat în toate părţile de către trecători",scria în "EMIL, SAU DESPRE EDUCAŢIUNE", Rousseau, prin anii... 1762. Dacă nu ne ocupăm de această "explozivă" şi minunată generaţie, atunci cum să le pretindem-pardon, să le cerem- să scrie şi ceva folositor de... frumos
generaţiilor ce vor urma. Că vor fi şi generaţii viitoare, chia dacă unii o dau în tot felul de apocalipse, care 
vor judeca, vor aprecia... sau nu, tot ce a fost scris în aceste ultime decenii! 
Am citit multă "poezie" douămiistă- şi post- fapt care m-a dus la o singură concluzie: nu se are habar ce se scrie. Ori, de ce.Să fie oare o atracţie irezistibilă catre frumos, ori o grandomanie snoabă, de a fi cineva, cunoscut... sau recunoscut. De către cine? Orice om cu bun simţ şi iubitor de frumos, nu poate agrea versuri scrise doar de dragul de a scrie, cum ar fi (să mă ierte "autorii"): 
"o muchie de lumină peste umăr umbrele copacilor lovindu-şi surâsul aproape fără voia mea îmi rezemam privirea acolo sub sprânceana ta mânjită de lună... "
sau
"Obiectele se scurg pe pereţi. Pe podea. Neîmbrăţişate.Tăcute.Mute.Se lovesc unele de altele.
Distincte. Pustii. Indiferente.Un om se uită la ele... "
Aţi înţeles ceva? Cum, nu? Dar nu vedeţi câtă frumuţeţe de imagini? Câtă genialitate "lirică"?
Aş citi astfel de poezii 24 din 24 de ore! În somn...
Gândul mă duce de la sine, iar la Rousseau, care a insistat atât de mult asupra "educaţiunii". spunând în lucrarea mai sus menţionată:
"Mă îndrept către tine, mamă prevăzătoare şi iubitoare, care ai ştiut să părăseşti drumul obişnuit şi să
păzeşti pomişorul fraged de izbiturile opiniilor oamenilor. Îngrijeşte, udă planta cea tânără până să nu moară:
vei fi foarte mulţumită într'o zi de roadele ei. Caută să ridici de timpuriu o apărare, un zid împrejurul sufletului copilului tău; poate altul să însemneze locul, doar tu singură trebuie să închizi hotarul".
Dacă dadaismul a existat vreodată, atunci el este post douămiist. Amestecă şi iar amestecă, într-un vas ruginit
cuvinte, le răstorni apoi pe o foaie ( sărmană foaie) albă de hârtie, le aşezi "frumos", pe verticală, ori pe orizontală, nu contează, şi gata poezia... ori proza, depinde doar de orientarea faţă de... planiglob. Că mai citeşte si un sărman iubitor de frumos nu are nici un fel de importanţă. Lasă-l să ajungă la Spitalul 9, că aşa-i trebuie, ce tot îşi bagă nasul în manelele noastre? Sunt la modă şi asta primează. Dacă nu-i place, să meargă la bibliotecă, să-l citească pe Edgar Allan Poe.Ce, ăla era mai sănătos?
Ah viaţă, am să prind aerul cu mâinile, să-i dau formele speranţei!
Chiar nu mai există speranţă?Tinerii noştri, dragii de ei, nu mai pot scrie poezie?
"Da nu ştii omule, că poezia este... alta, de peste treizeci de ani?"
Ştiu dragii mei, cum să nu ştiu, dar nu cred că manelele au fost inventate acum trei decenii.
Dar mai ştiu că trebuie să aflaţi: poezia s-a născut din sufletul celui mai iubit dinre zei. Că frumosul, emoţia şi
iubirea, erau cei trei ochi prin care acesta privea arta. Prin care exista.
"Tot ce iese din mâna Ziditorului este bun: totul se strică în mâna omului. Omul sileşte un pământ să hrănească
roadele altuia, un pom să poarte fructele altuia; amestecă şi confundă climele, elementele, anotimpurile"
( Rousseau)
În numărul din ianuarie 20012, al unei reviste de cultură locală, un tânăr mai "dezgheţat", observa
o afirmaţie pertinentă a lui Răzvan Ţuţea, precum că, "tinerii de azi, imită cu mai mult sau cu mai puţin
succes, fracturismul, mizerabilismul"
Vedeţi, mai există şi tineri care nu se lasă duşi de val. Din păcate, ştim cu toţii, că nu se face primăvară cu o
singură floare. Ba nici cu două! 
"Ne naştem slabi, avem nevoie de putere; ne naştem lipsiţi de toate, avem nevoie de ajutor; ne naţtem proşti, avem nevoie de judecată. Educaţia ne dă tot ce ne lipseşte la naştere şi ceea ce ne va trebui făcându-ne
mari." ( Rousseau)    
 Aţi auzit? MARI!. Altfel rămânem... mici, mici, ba chiar şi mai mici! 
Să fi fost oare secolul optsprezece, mai "tare" decât cel prezent?
Nu mă poate convinge nimeni! Şi totuşi...

 
E

A fost odată, ca niciodată...

A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi, cine-n puii mei ar mai povesti!
Erau nişte bătrâni, care urcau,vai vai, într-un autobus. Se cam sprijineau, căutau un punct...
filozofic.
"-Ai naibii boşorogi , ce tot căutaţi pe aleea noastră? Muriţi odată! Lăsa-ţi liber culoarul, aici suntem noi, cei de azi! Vrem libertate! !
Oau!!!
Eram şi eu printre acei bătrâni. Am coborât. M-am apropiat de un arbore de la marginea drumului, şi mi-am sters, discret, o lacrimă care nu a vrut să curgă. Ce rost avea? Dar mai ales, pentru ce?
"Muriţi odată, muriţi odată, muriţi odată..."
Şi atunci am pus mătura în doliu!! Se putea altfel? Bine dragii de voi, cei de azi. Vom muri, altfel nu se poate, dar voi? NU sunte-ţi ca noi, dar ve-ţi fi!
Ceea ce vă pot ura, este să nu vă doară, să nu vă doară, să nu vă doară!!!
Valorile umane au fost. Doar la început. Acum nu este începutul. Se vrea doar! Ce se vrea... Libertate!
O aveţi, în puii mei, şi în puii puilor voştri, ce puii mei?!
Dar aveţi grijă, puii au puf, apoi pene. Când au pene, vor puf, ba nu, pene! Pentru numele...prostiei omeneşti,
hotărâţi-vă odată!!!

 

Dacă

M-am născut pentru-a iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
E prea multă, prea multă mizerie pe pământ, ce stă ascunsă-n unghii de venin,
să otrăvescă cupele de vin, băute-n faptele din gând.
E prea multă mizerie pe pământ.
De aş putea să-nchin lumina-n strălucire, pentru-a vedea o clipă-n fericire,
m-aş îndoi... cum se apleacă gândul, rotind la nesfârşit pământul.
M-am născut pentru-u iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
Stupidităţi oceanice, pătrund în picătura vieţii, şi cade peste noi perdeaua ceţii,
când rupe, dintre iubiri, liantul unic ce strânge-nsingurat, clipa căzută-n
timpul fără de ... păcat.
Să spunem vorbe, ce uşor ne este, 
când a trăi este poveste, 
şi-a povesti este eşec curat! 
Mă doare, nimeni nu mi-a spus un "te iubesc", dar mişc piciorul,
înseamnă că trăiesc.
Se uită necunoscutul indiferent la mine, şi-mi cântă imnul, necunoaşterii de sine.
Eu nu mă plâng, nici lacrimi nu mai am, mă sting uşor în dormirea
proprii maici de neam.
Dacă m-am născut pentru-a iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
Dă-mi un cuvânt, şi fac o viaţă,
dă-mi două, şi un univers îţi fac!!!
 

EGO ORCHESTRA

Aş orchetra dansul galaxiilor, pe ringul vidului, în vals l-aş legăna,
să sară aştri picioarele lovind, şi mii de sori să râdă pâlpâind.
Două câte două, de le cunun pe veci, să ardă împreună tărâmurile seci,
Feerice lumini întunecimi străbat fulgerătoare vise spaţiului curbat. Pe floarea lor magnufic
spaţială, sărutul meu ca un nectar aş pune, să nu mai văd nicicând... un soare că apune!
Îmi cer scuze că m-am născut ca un simplu obiect, de care, au profitat alţii, ori decâte ori au putut.
Iertare cer, altruist sunt şi acum, încerc în fiecare zi să salvez o viaţă de om, a mea, de nebun.
Ce? Acesta nu-i sacrificiul suprem? Şi obiectul meu există, mă tem. Simte durerea, ba chiar şi fericirea(?)
Să fiu un obiect, un cuvânt doar, scuipat de buzele unui neobiect pe auzul meu în zadar,
nu mi-aş dori, n-ar fi drept!
Ce tot ne atrage la "a avea" şi "a şti",
E prostia din veac, de a voi...
De parcă a nu fi şi a nu avea,
ce să zic,
n-ar însemna totul... sau nimic!

 A spune vorbe ce uşor ne este
când a trăi este poveste
şi-a povesti este... eşec curat!

ODĂ DOAMNEI M

Prea te-au uitat poeţii, eternă Doamnă, nu ştiu că eşti vieţii
superba geamănă. Doar tu poţi transporta a gândului putere, în spaţii ce vor sta,
străfulgerând prin ele.
Tu eşti un fapt lumină,
eternităţii vii, unde-i câmpia verde zburdată de copii, şi ştii a dărui, neaflate încă,
virtuţi în galaxii.
Se spune despre tine că-n firul vieţii tai, nicicând tu deoparte al apei râu nu dai.
Îl porţi doar din izvoare, către imens ocean, unde-i dorita casă cu pernă de liman,
şi lecţia ce-o dai ai soarelui copii, de nu o-nvaţă-i duci, tot soarelui îi ţii.
Când râzi
cu lacrimi a trăi,
să plângi cu zâmbetul pe buze, a muri.
Da! Prea te-au uitat poeţii, Doamnă...

IMPERFECŢIUNE

Prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi,
de-am strâns în mine reproşate, o mie imperfecţiuni!
Au fost speranţele zdrobite,
şi visele în carnea lor, de sânge nenăscut, pe unicul altar, în inimă crescut.
Prea mult s-a vrut păcatul, copleşitor în viaţă,
când unul doar este-ntru-a fi: a îndrăzni!
Vă rog să mă credeţi, dragii de voi,
dar prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi
de-am strâns în mine, o mie imperfecţiuni
de-am aşteptat miracol, care face-va minuni!
Acum vii iubitto? să-mi ştergi un zâmbet, care-a plâns de mult?
Acum vii?
Nu-mi lua îngerii, m-au îvăţat să cânt,
nu-mi lua îngerii, m-au dezvăţat să plâng.
Inima şi sufletul, sunt razele, ce mă păzesc de cele,
e tot ce pot a exista, e suma minţii mele, şi singura care gândeşte-n firea mea.
M-au învăţat cât de puţin nevoie, e fericirii să-i găseşti răspuns,
uşor o afli-n floarea primăverii, ori în zăpada ghiocelului ascuns.
Stă-n doar privirea pură, ce-a prins cu-adevărat, o clipă doar,
o clipă fără ură, furată vieţei, fără de păcat.

Legitimă dorinţă!
Nu-mi luaţi îngerii, m-au dezvăţat să plâng,
Nu-mi luaţi îngerii, m-au învăţat... să cânt..

PĂMÂNT ŢĂRM AL INFINITULUI

Scena e prea mare pentru rolul meu în viaţă,
ori prea mică, pentru încă a trăi.
Ah! Pîmânt, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI!

Să-ţi mângâi sufletul pe sân, de e prea multă suferinţă-n fericire,
să ard ân gândul neştiut, doar nemurire! cortinei care cade peste tine
în şoaptele ce-ngân.
Scântei de aştri cu privirea mă străpung, în inimă trăită doar sperând
când prăbuşit, mă-ntind pe piedestalul primului ... cuvânt.

Ah! Pământ, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI! 

Când tu, viaţă, ah viaţă, 
am să prind aerul cu mâinile, să-i dau formele speranţei!
Până am să o ajung, lumina voi urmări,
să fac din ea, portret ÎNTUNERICULUI! 
Gheaţa , cu căldură-n braţe o voi strânge, dându-i viaţa apei,
ce înlătură în drumurile ei, toate colţurile din stâncă, 
redând cercul unor sâni veştnic rotunzi 
la care, doar tristeţea eternităţii se poate alăpta. 
Din nori, oraşe albe am să fac, 
unde doar ARIPI , vor putea iubi!
În mijloc a toate, am să înalţ, piatră cu piatră, 
un munte de iubire, 
unde în vârful lui voi aşeza, pe un piedestel bătut în diamante
de CUVINTE, 
viaţa. AH! VIAŢĂ,VIAŢĂ1 

POEMUL VIEŢII

Patru sori ne luminează viaţa, patru vieţi apun de patru ori:
copilăria este dimineaţa
când totul e înmiresmat şi plin de flori.
Răsare-apoi soarele amiezii, pe masa-ntinsă cu multă veselie,
nimic nu mai contează, doar ce va fi să fie,
Adolescenţa-i prinţ şi răsuflarea vie.
Puţin, după amiază, lumina tinereţei, strălucitoarte este
în plin far al vieţei.
Apoi, se-mpiedică piciorul, şi cade înspre seară,
unde loveşte piatra, pe care scrie "iară",
Dar... nu se mai repetă lumina dimineţei.
Te trece peste pragul, unde trei sori din braţe
ta lasă bătrâneţei,
în lunga noapte albă, ce-orbeşte ochiul vieţei... 

SINGURĂTATE

Sigurătate, zboară de la mine, peste valuri de munţi atinşi de cerul
pe care-l uităm, iar şi iar.
Dute dulceaţă a singurătăţii, în schimbul unei amari iubiri
fericirea ta, trimite-o tristei eternităţi,
din sufletul închis doar unul în pieptul care are loc mai mult.
Părăseşte inima ce pentru toţi bate.
Nu-mi purta tu , O! nava, pe apa fără ţărm.
Lasă-mi braţele unei îmbrăţişări, fie măcar şi de adio!
Zboară de la mine, peste valuri de munţi, atinşi de cerul
pe care-l uităm iar şi iar.

FOCUL

Arde focule, ardete-ar infinitul vieţii, când creşti în falduri de lumină,
avid de aerul cel sorbi, îmbrăţişat în dorul de căldură.
Arzi în tulpina viguroasă, şi-n paiul de-i plăpând tu arzi a setei de iubire,
apoi,
scânteielor iar cazi în nemurire.
Arde focule,
ardete-ar infinitul lumilor albastre, din leagănul a fi.
Nu ştii să cânţi?
Învaţă!
Să pâlpâi portative de simfonii adânci,
precum a ta cenuşă din care poţi revine, în jrul marilor dureri,
de cântec necântat,
de lacrimi neînlăcrimate,
de cuvânt nebinecuvântat.
În viaşa ce o dai arzând, loveşti în alte vieţi furând,
 chimia tainicei trăiri: să ştii tu, să vrei tu,
că singur mai nimic nu ştii,
ce-nseamnă viu şi a iubi.
Arde focule,
ardete-ar infinitul vieţii lumilor albastre!

P:S: Cineva... foarte "priceput", a reuşit să-mi şteargă de pe blog toate postările anterioare. de ce? nu ştiu.
În urma unor solicitără telefonice ori verbale, voi încerca să revin asupra unora.

Verbul uitat

De la un timp mă plimb cam mult pe alee. Parcul suportă fel de fel
de oameni. Şi buni şi răi. Aşa e legea firii: uneori se întâmplă, alteori nu.
Odată chiar mi s-a întâmplat să-mi mulţumească cineva. De ce? Nu e
nimeni mulţumit de... ceva.
Un prieten a strâns avere de nu o mai putea
singur căra.
Dar nu era mulţumit, ceva încă îi mai lipsea.
Un alt prieten nu se putea dezlipi de pământ,
atât de sărac era.
Nu mulţumea nimănui,
pentru ce să o facă, nu mai avea.
Şi am mai întâlnit mulţi oameni pe aleea mea:
în săli, malluri ori autobuse,
niciunul nu mulţumea.
Eu am o viaţă, tu ai o viaţă,
toţi avem o viaţă...
mulţumesc însă nu spunem.
Băgăm mâna până la cot în haznaua vieţii
şi aruncăm
aleatoriu sau la ţintă,
cu mizerii
în ceilalţi.
Ură, invidie, nedreptate,
de nu mai mulţumeşte nimeni (?)
Eu mulţumesc, tu mulţumeşti,
el şi ea mulţumeşte,
iată verbul ce a fost uitat.
Pe aleea mea, paşii tristeţei mă purtau.
 Trecu o bătrână,
mulţumesc, am strigat eu
în timp ce uimită mă privea...
Ce ai domnule, le ai cu capul ?
şi nu-mi mulţumi pentru că nu avea de ce...
Eu i-am mulţumit pentru că exista
şi nu eram singur pe aleea mea.
I-am mai mulţumit pentru fiecare clipă,
zi, oră şi ani, din viaţa mea,
pentru lumina ochilor şi verbul a vedea,
şi mamelor zi de zi
pentru shakesperianul a fi
şi dascălilor pentru verbul a şti.
Omul îşi doreşte mult, foarte mult,
dar am aflat:
foarte puţin îi trebuie pentru a fi fericit.
Un copil a scăpat mingea peste gard, i-am înapoiat-o, dar nu mi-a mulţumit.
Nu învăţase încă. Nu a avut de la cine...
Atunci am plecat mai departe, pe aleea mea.
Eu la est, tu la vest.
Eu, tu, el, mulţumeşte. Nu e frumos?
Nu, nu este, că dacă era,
mulţumeam şi mărului din care tocmai am muşcat,
şi Soarelui că de la locul lui nu a mişcat,
pentru iarba de acasă, pentru râul care curge
şi pâinea de pe masă.
De ce să mulţumim ? Suntem unici doar...
A fi om înseamnă a păcătui, de ce să mulţumim pentru păcat ?
Ţine-o tot aşa !
Eu, tu, el şi ea mulţimeşte... nu-i frumos ?
Nu, că dacă era, din când în când, mai mulţumea cineva !

P.S.  Mulţumesc tuturor femeilor, astăzi de ziua lor, pentru că există,
şi în mod special, surorii mele CORNELIA.

Pentru baba din 6 Martie

Iubita mea dezintegrată
te-am adunat din galaxii,
ţi-am pus în loc de ochi doi aştri
de sori albaştri, ca să fii.
Veneai, plecai, prin găuri negre
ce între coapse le purtai
apoi, cu fundu-apocaliptic
toate iubirile negai.

E ora jumătate-n noapte
de Întâi Mai spre două,
grătarele tit pâlpâind
mai ard dorinţele
întoarse sfârâind.
Fundul tău iubito
două urme adânci a lăsat
în iarba arsă de păcat.
Nimic nu va mai creşte
de zvârcolirea ta,
dar cum speranţa
moare ultim.. a,
nu dispera:
la anul, în acel loc
poate vor răsări...
ciulinii bărăganului !

MAL PRAXIS

Alerg, alerg cu iubirea în braţe, în urmă privesc să nu mă prindă, laşii, ce cu piciorul
au lovit clepsidra culcând-o la pământ, în nevoia de un timp numai al lor de-a împrăştia totul. 
Lumina sfâşie doliul nopţii, să scape odată pentru totdeauna, căldura încă încearcă
să picure printre gheţuri ramuri înverzite. Viaţa se joacă de-a moartea, spălând în ploi
acide lacrimile de humă ale copacilor cu frunzele îngropate. Păsări care zboară doar sub 
pământ, printre flori ce refuză a se desface. Zăpezi ce au uitat să ne deparaziteze câmpiile
pe care cresc doar dune, lipsite de ape, ce doar în adâncuri curg, neîndrăznind să mai dea 
ochii cu cerul ce lăcrimează peste copii oligofreni. Foc mistuind fără flăcări mistere ştiute
şi otrăvuri care se vor a readuce viaţa, pierdută-n nesăbuinţa plăcerilor glucide.
Curcubee prezente doar în albe benzi de nori plutind sub ape, avioane zburând pe sol, 
alături de vapoare ancorate în asfalt. Păr care creşte invers pe scalp, gâdilând masturbate
versuri si proză prostituându-se la colţ de carte. Mariaje între prinţul anus şi regele
falus, în nunţi contra firii, cu inel de coprocultură. Femei care neagă bărbatul, fertilizând papile gustative în insipidul vulvei. Vitrine în care rânjeşte prostia farmaciilor pline de
maladia erorii, spitale cu pereţii înroşiţi de mal praxis. Pantofi care strâng picioare
de lemn, malaxate de gloanţele democraţiei desuete, într-o new age cu braţele
crucii răsturnate, de branduri stipide şi site-uri scatofage. 
Alerg, alerg
cu iubirea în braţe, 
în urmă privesc
să nu mă prindă.  

FĂRĂ CUPIDON

Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată,
este otrava ei nepieritoare, doar efemerul vreau, nu nebunia nebuniilor
obositoare.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, zeu este el, noi, doar muritori,
îmbrăţişaţi în viaţă ca simpli amatori.
Dans între lumină şi-ntuneric, este iubirea mea, când încă mai vii, mătase învăluitoare
culorilor, ce-n pensulă aşezi pe trupul tău nuanţe de crepuscul, ca să fii.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, de pradă ne lăsăm eternului
venin, nicicând nu vom simţi, cănd e deschisă carnea, în rana ce iubim.
Iubito, hai fără săgeată!
Abate-i ţinta pentru... niciodată.
Vom fi, singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe, şi doar cu noi se va
sfârşi.
Ascultă muzica iubito, a două universuri, ce se atrag în simfonia
culorilor din existenţă, întunecimilor simţită făcând a lor prezenţă.
Spirale-ntrepătrunse de lumină, în liniştea ce-absoarbe orice vină, 
când tu atingi cu floarea buzei sărutată, o viaţă pentru viaţă şi-un suflet împlinit, 
ce l-ai trecut de pragul împiedicat din poartă, oprindu-l rătăcit. 
Iubito, tu să ştii, de nu am fost vreodată, tot vom fi, 
singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe
şi doar cu NOI se va sfârşi !