Aş orchetra dansul galaxiilor, pe ringul vidului, în vals l-aş legăna,
să sară aştri picioarele lovind, şi mii de sori să râdă pâlpâind.
Două câte două, de le cunun pe veci, să ardă împreună tărâmurile seci,
Feerice lumini întunecimi străbat fulgerătoare vise spaţiului curbat. Pe floarea lor magnufic
spaţială, sărutul meu ca un nectar aş pune, să nu mai văd nicicând... un soare că apune!
Îmi cer scuze că m-am născut ca un simplu obiect, de care, au profitat alţii, ori decâte ori au putut.
Iertare cer, altruist sunt şi acum, încerc în fiecare zi să salvez o viaţă de om, a mea, de nebun.
Ce? Acesta nu-i sacrificiul suprem? Şi obiectul meu există, mă tem. Simte durerea, ba chiar şi fericirea(?)
Să fiu un obiect, un cuvânt doar, scuipat de buzele unui neobiect pe auzul meu în zadar,
nu mi-aş dori, n-ar fi drept!
Ce tot ne atrage la "a avea" şi "a şti",
E prostia din veac, de a voi...
De parcă a nu fi şi a nu avea,
ce să zic,
n-ar însemna totul... sau nimic!
A spune vorbe ce uşor ne este
când a trăi este poveste
şi-a povesti este... eşec curat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu