PĂMÂNT ŢĂRM AL INFINITULUI

Scena e prea mare pentru rolul meu în viaţă,
ori prea mică, pentru încă a trăi.
Ah! Pîmânt, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI!

Să-ţi mângâi sufletul pe sân, de e prea multă suferinţă-n fericire,
să ard ân gândul neştiut, doar nemurire! cortinei care cade peste tine
în şoaptele ce-ngân.
Scântei de aştri cu privirea mă străpung, în inimă trăită doar sperând
când prăbuşit, mă-ntind pe piedestalul primului ... cuvânt.

Ah! Pământ, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI! 

Când tu, viaţă, ah viaţă, 
am să prind aerul cu mâinile, să-i dau formele speranţei!
Până am să o ajung, lumina voi urmări,
să fac din ea, portret ÎNTUNERICULUI! 
Gheaţa , cu căldură-n braţe o voi strânge, dându-i viaţa apei,
ce înlătură în drumurile ei, toate colţurile din stâncă, 
redând cercul unor sâni veştnic rotunzi 
la care, doar tristeţea eternităţii se poate alăpta. 
Din nori, oraşe albe am să fac, 
unde doar ARIPI , vor putea iubi!
În mijloc a toate, am să înalţ, piatră cu piatră, 
un munte de iubire, 
unde în vârful lui voi aşeza, pe un piedestel bătut în diamante
de CUVINTE, 
viaţa. AH! VIAŢĂ,VIAŢĂ1