IMPERFECŢIUNE

Prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi,
de-am strâns în mine reproşate, o mie imperfecţiuni!
Au fost speranţele zdrobite,
şi visele în carnea lor, de sânge nenăscut, pe unicul altar, în inimă crescut.
Prea mult s-a vrut păcatul, copleşitor în viaţă,
când unul doar este-ntru-a fi: a îndrăzni!
Vă rog să mă credeţi, dragii de voi,
dar prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi
de-am strâns în mine, o mie imperfecţiuni
de-am aşteptat miracol, care face-va minuni!
Acum vii iubitto? să-mi ştergi un zâmbet, care-a plâns de mult?
Acum vii?
Nu-mi lua îngerii, m-au îvăţat să cânt,
nu-mi lua îngerii, m-au dezvăţat să plâng.
Inima şi sufletul, sunt razele, ce mă păzesc de cele,
e tot ce pot a exista, e suma minţii mele, şi singura care gândeşte-n firea mea.
M-au învăţat cât de puţin nevoie, e fericirii să-i găseşti răspuns,
uşor o afli-n floarea primăverii, ori în zăpada ghiocelului ascuns.
Stă-n doar privirea pură, ce-a prins cu-adevărat, o clipă doar,
o clipă fără ură, furată vieţei, fără de păcat.

Legitimă dorinţă!
Nu-mi luaţi îngerii, m-au dezvăţat să plâng,
Nu-mi luaţi îngerii, m-au învăţat... să cânt..