ÎMI AMINTESC DE TINE

Astăzi am luat o cazma făurită din titan, metalul dur al conştiinţei. Cu ea, am săpat o groapă adâncă, adâncă de uitare, în care am îngropat totul. Am aruncat resemnat, în golul ei, toate tristeţile vieţii. Toate fricile şi neîmplinirile, lipsurile şi neînţelegerile, ba chiar şi micile şi efemerile succese. Deasupra a toate, am aşezat  propriul trup, la căpătâiul căruia am pus, ca pe un imens buchet de flori al părerilor de rău, cel mai mare regret : acela al omului care ar fi trebuit să devin...
Am plâns peste toate, ca rugăciune de îngropare, cu lacrima bucuriei. Bucuria de a renaşte speranţa unui viitor împlinit, departe de o viaţă irosită. Bucuria de a înţelege, în sfârşit, că a iubi este totul. Nimic şi nimeni nu trebuie frustrat de iubire !
Despre toată lumea trebuie să se spună : ÎMI AMINTESC DE TINE !
Peste toate, cu lopata unui orizont pe care l-am atins, am aruncat, în  loc de pământ ingrat, cu  iertare. Multă, multă iertare !
În loc de cruce, ochii mei am răstignit, să rămână veştnic aţintiţi spre viaţă. Una de OM !

                                                      Iubito,
                                                      te pot urca atât de sus
                                                      încât nicicând a coborî nu vei mai vrea
                                                      din răsăritul fără de apus,
                                                      când pântecul tău dornic, va răcori o stea...


 P.S. Nu trebuie să salvăm Raiul, umpându-l cu şerpi...