Aţi văzut vreodată un pom supraîncărcat de rod? Crengile îi stau încovoiate, închinându-se parcă Pământului, sau plângând lui, copleşite de povară, neputiincioase.
Cineva trebuie să culeagă preamultul... altfel, întreaga coroană se va frânge, pomul se va usca. Inevitabilul se va produce dacă nimeni nu-l va culege.
Pământul, acest gigantic şi teribil arbore al universului, rodeşte şi iar rodeşte...
Oamenii-fructe stau aninaţi în coroana din creştetul planetei, înmulţindu-se iar şi iar.
Priviţi ochii-ocean ai Pământului, trişti si înlăcrimând în topirea gheţarilor, în taifunuri şi cicloane avertizatoare.
Ar suporta el, Pământul, şi paisprezece, douăzeci de miliarde... de fructe-oameni, dacă ele nu ar mai caria propriile crengi pe care cresc. Dacă nu ar mai otrăvi chiar şi rădăcina care susţine coroana, cu stupiditatea şi lăcomia lor. Atunci, Pământul se resemnează: ştie că Forţele Universului vor veni, cu un mare paner împletit din foc şi pară, şi va culege fructele-oameni prea coapte, putrezite! Dar cum nimic nu se pierde, va zdrobi poamele fermentându-le, transformându-le... în mustul dulce al unui nou început.
Apoi, vinul tare şi pur va ameţi viaţa altundeva, departe, departe...
Până atunci însă, Pământul tot îşi iubeşte poama rea, şi o alină în cântece de leagăn seismice, o spală iubitor, în revărsări de ape inundătoare, parfumate cu miresme ale naturii, şi o purifică în focul pădurilor arzânde, care fac din mână a ... adio, ne vedem altundeva: aici a sosit vremea culesului! Totul pentru aducere-aminte: ce este frumos şi bun, nu trebuie distrus!
Şi cântă, şi cântă
el pământul
leagănul descântă
nani, nani
copilaşii mei
adormiţi printre scântei
phoenicşi ce veţi naşte iar
sper să nu fie-nzadar.
( aici este inventar)
au revoir!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu