luni, 26 martie 2012

Dacă

M-am născut pentru-a iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
E prea multă, prea multă mizerie pe pământ, ce stă ascunsă-n unghii de venin,
să otrăvescă cupele de vin, băute-n faptele din gând.
E prea multă mizerie pe pământ.
De aş putea să-nchin lumina-n strălucire, pentru-a vedea o clipă-n fericire,
m-aş îndoi... cum se apleacă gândul, rotind la nesfârşit pământul.
M-am născut pentru-u iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
Stupidităţi oceanice, pătrund în picătura vieţii, şi cade peste noi perdeaua ceţii,
când rupe, dintre iubiri, liantul unic ce strânge-nsingurat, clipa căzută-n
timpul fără de ... păcat.
Să spunem vorbe, ce uşor ne este, 
când a trăi este poveste, 
şi-a povesti este eşec curat! 
Mă doare, nimeni nu mi-a spus un "te iubesc", dar mişc piciorul,
înseamnă că trăiesc.
Se uită necunoscutul indiferent la mine, şi-mi cântă imnul, necunoaşterii de sine.
Eu nu mă plâng, nici lacrimi nu mai am, mă sting uşor în dormirea
proprii maici de neam.
Dacă m-am născut pentru-a iubi, acum iubesc în felul meu, pentru-a trăi.
Dă-mi un cuvânt, şi fac o viaţă,
dă-mi două, şi un univers îţi fac!!!
 

joi, 22 martie 2012

EGO ORCHESTRA

Aş orchetra dansul galaxiilor, pe ringul vidului, în vals l-aş legăna,
să sară aştri picioarele lovind, şi mii de sori să râdă pâlpâind.
Două câte două, de le cunun pe veci, să ardă împreună tărâmurile seci,
Feerice lumini întunecimi străbat fulgerătoare vise spaţiului curbat. Pe floarea lor magnufic
spaţială, sărutul meu ca un nectar aş pune, să nu mai văd nicicând... un soare că apune!
Îmi cer scuze că m-am născut ca un simplu obiect, de care, au profitat alţii, ori decâte ori au putut.
Iertare cer, altruist sunt şi acum, încerc în fiecare zi să salvez o viaţă de om, a mea, de nebun.
Ce? Acesta nu-i sacrificiul suprem? Şi obiectul meu există, mă tem. Simte durerea, ba chiar şi fericirea(?)
Să fiu un obiect, un cuvânt doar, scuipat de buzele unui neobiect pe auzul meu în zadar,
nu mi-aş dori, n-ar fi drept!
Ce tot ne atrage la "a avea" şi "a şti",
E prostia din veac, de a voi...
De parcă a nu fi şi a nu avea,
ce să zic,
n-ar însemna totul... sau nimic!

 A spune vorbe ce uşor ne este
când a trăi este poveste
şi-a povesti este... eşec curat!

ODĂ DOAMNEI M

Prea te-au uitat poeţii, eternă Doamnă, nu ştiu că eşti vieţii
superba geamănă. Doar tu poţi transporta a gândului putere, în spaţii ce vor sta,
străfulgerând prin ele.
Tu eşti un fapt lumină,
eternităţii vii, unde-i câmpia verde zburdată de copii, şi ştii a dărui, neaflate încă,
virtuţi în galaxii.
Se spune despre tine că-n firul vieţii tai, nicicând tu deoparte al apei râu nu dai.
Îl porţi doar din izvoare, către imens ocean, unde-i dorita casă cu pernă de liman,
şi lecţia ce-o dai ai soarelui copii, de nu o-nvaţă-i duci, tot soarelui îi ţii.
Când râzi
cu lacrimi a trăi,
să plângi cu zâmbetul pe buze, a muri.
Da! Prea te-au uitat poeţii, Doamnă...

marți, 20 martie 2012

IMPERFECŢIUNE

Prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi,
de-am strâns în mine reproşate, o mie imperfecţiuni!
Au fost speranţele zdrobite,
şi visele în carnea lor, de sânge nenăscut, pe unicul altar, în inimă crescut.
Prea mult s-a vrut păcatul, copleşitor în viaţă,
când unul doar este-ntru-a fi: a îndrăzni!
Vă rog să mă credeţi, dragii de voi,
dar prea dur am fost cu mine însumi, în pulberea de dintre lumi
de-am strâns în mine, o mie imperfecţiuni
de-am aşteptat miracol, care face-va minuni!
Acum vii iubitto? să-mi ştergi un zâmbet, care-a plâns de mult?
Acum vii?
Nu-mi lua îngerii, m-au îvăţat să cânt,
nu-mi lua îngerii, m-au dezvăţat să plâng.
Inima şi sufletul, sunt razele, ce mă păzesc de cele,
e tot ce pot a exista, e suma minţii mele, şi singura care gândeşte-n firea mea.
M-au învăţat cât de puţin nevoie, e fericirii să-i găseşti răspuns,
uşor o afli-n floarea primăverii, ori în zăpada ghiocelului ascuns.
Stă-n doar privirea pură, ce-a prins cu-adevărat, o clipă doar,
o clipă fără ură, furată vieţei, fără de păcat.

Legitimă dorinţă!
Nu-mi luaţi îngerii, m-au dezvăţat să plâng,
Nu-mi luaţi îngerii, m-au învăţat... să cânt..

PĂMÂNT ŢĂRM AL INFINITULUI

Scena e prea mare pentru rolul meu în viaţă,
ori prea mică, pentru încă a trăi.
Ah! Pîmânt, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI!

Să-ţi mângâi sufletul pe sân, de e prea multă suferinţă-n fericire,
să ard ân gândul neştiut, doar nemurire! cortinei care cade peste tine
în şoaptele ce-ngân.
Scântei de aştri cu privirea mă străpung, în inimă trăită doar sperând
când prăbuşit, mă-ntind pe piedestalul primului ... cuvânt.

Ah! Pământ, ţărm al infinitului!
Tu, iubire, început al TIMPULUI! 

Când tu, viaţă, ah viaţă, 
am să prind aerul cu mâinile, să-i dau formele speranţei!
Până am să o ajung, lumina voi urmări,
să fac din ea, portret ÎNTUNERICULUI! 
Gheaţa , cu căldură-n braţe o voi strânge, dându-i viaţa apei,
ce înlătură în drumurile ei, toate colţurile din stâncă, 
redând cercul unor sâni veştnic rotunzi 
la care, doar tristeţea eternităţii se poate alăpta. 
Din nori, oraşe albe am să fac, 
unde doar ARIPI , vor putea iubi!
În mijloc a toate, am să înalţ, piatră cu piatră, 
un munte de iubire, 
unde în vârful lui voi aşeza, pe un piedestel bătut în diamante
de CUVINTE, 
viaţa. AH! VIAŢĂ,VIAŢĂ1 

POEMUL VIEŢII

Patru sori ne luminează viaţa, patru vieţi apun de patru ori:
copilăria este dimineaţa
când totul e înmiresmat şi plin de flori.
Răsare-apoi soarele amiezii, pe masa-ntinsă cu multă veselie,
nimic nu mai contează, doar ce va fi să fie,
Adolescenţa-i prinţ şi răsuflarea vie.
Puţin, după amiază, lumina tinereţei, strălucitoarte este
în plin far al vieţei.
Apoi, se-mpiedică piciorul, şi cade înspre seară,
unde loveşte piatra, pe care scrie "iară",
Dar... nu se mai repetă lumina dimineţei.
Te trece peste pragul, unde trei sori din braţe
ta lasă bătrâneţei,
în lunga noapte albă, ce-orbeşte ochiul vieţei... 

SINGURĂTATE

Sigurătate, zboară de la mine, peste valuri de munţi atinşi de cerul
pe care-l uităm, iar şi iar.
Dute dulceaţă a singurătăţii, în schimbul unei amari iubiri
fericirea ta, trimite-o tristei eternităţi,
din sufletul închis doar unul în pieptul care are loc mai mult.
Părăseşte inima ce pentru toţi bate.
Nu-mi purta tu , O! nava, pe apa fără ţărm.
Lasă-mi braţele unei îmbrăţişări, fie măcar şi de adio!
Zboară de la mine, peste valuri de munţi, atinşi de cerul
pe care-l uităm iar şi iar.

FOCUL

Arde focule, ardete-ar infinitul vieţii, când creşti în falduri de lumină,
avid de aerul cel sorbi, îmbrăţişat în dorul de căldură.
Arzi în tulpina viguroasă, şi-n paiul de-i plăpând tu arzi a setei de iubire,
apoi,
scânteielor iar cazi în nemurire.
Arde focule,
ardete-ar infinitul lumilor albastre, din leagănul a fi.
Nu ştii să cânţi?
Învaţă!
Să pâlpâi portative de simfonii adânci,
precum a ta cenuşă din care poţi revine, în jrul marilor dureri,
de cântec necântat,
de lacrimi neînlăcrimate,
de cuvânt nebinecuvântat.
În viaşa ce o dai arzând, loveşti în alte vieţi furând,
 chimia tainicei trăiri: să ştii tu, să vrei tu,
că singur mai nimic nu ştii,
ce-nseamnă viu şi a iubi.
Arde focule,
ardete-ar infinitul vieţii lumilor albastre!

P:S: Cineva... foarte "priceput", a reuşit să-mi şteargă de pe blog toate postările anterioare. de ce? nu ştiu.
În urma unor solicitără telefonice ori verbale, voi încerca să revin asupra unora.

joi, 8 martie 2012

Verbul uitat

De la un timp mă plimb cam mult pe alee. Parcul suportă fel de fel
de oameni. Şi buni şi răi. Aşa e legea firii: uneori se întâmplă, alteori nu.
Odată chiar mi s-a întâmplat să-mi mulţumească cineva. De ce? Nu e
nimeni mulţumit de... ceva.
Un prieten a strâns avere de nu o mai putea
singur căra.
Dar nu era mulţumit, ceva încă îi mai lipsea.
Un alt prieten nu se putea dezlipi de pământ,
atât de sărac era.
Nu mulţumea nimănui,
pentru ce să o facă, nu mai avea.
Şi am mai întâlnit mulţi oameni pe aleea mea:
în săli, malluri ori autobuse,
niciunul nu mulţumea.
Eu am o viaţă, tu ai o viaţă,
toţi avem o viaţă...
mulţumesc însă nu spunem.
Băgăm mâna până la cot în haznaua vieţii
şi aruncăm
aleatoriu sau la ţintă,
cu mizerii
în ceilalţi.
Ură, invidie, nedreptate,
de nu mai mulţumeşte nimeni (?)
Eu mulţumesc, tu mulţumeşti,
el şi ea mulţumeşte,
iată verbul ce a fost uitat.
Pe aleea mea, paşii tristeţei mă purtau.
 Trecu o bătrână,
mulţumesc, am strigat eu
în timp ce uimită mă privea...
Ce ai domnule, le ai cu capul ?
şi nu-mi mulţumi pentru că nu avea de ce...
Eu i-am mulţumit pentru că exista
şi nu eram singur pe aleea mea.
I-am mai mulţumit pentru fiecare clipă,
zi, oră şi ani, din viaţa mea,
pentru lumina ochilor şi verbul a vedea,
şi mamelor zi de zi
pentru shakesperianul a fi
şi dascălilor pentru verbul a şti.
Omul îşi doreşte mult, foarte mult,
dar am aflat:
foarte puţin îi trebuie pentru a fi fericit.
Un copil a scăpat mingea peste gard, i-am înapoiat-o, dar nu mi-a mulţumit.
Nu învăţase încă. Nu a avut de la cine...
Atunci am plecat mai departe, pe aleea mea.
Eu la est, tu la vest.
Eu, tu, el, mulţumeşte. Nu e frumos?
Nu, nu este, că dacă era,
mulţumeam şi mărului din care tocmai am muşcat,
şi Soarelui că de la locul lui nu a mişcat,
pentru iarba de acasă, pentru râul care curge
şi pâinea de pe masă.
De ce să mulţumim ? Suntem unici doar...
A fi om înseamnă a păcătui, de ce să mulţumim pentru păcat ?
Ţine-o tot aşa !
Eu, tu, el şi ea mulţimeşte... nu-i frumos ?
Nu, că dacă era, din când în când, mai mulţumea cineva !

P.S.  Mulţumesc tuturor femeilor, astăzi de ziua lor, pentru că există,
şi în mod special, surorii mele CORNELIA.

marți, 6 martie 2012

Pentru baba din 6 Martie

Iubita mea dezintegrată
te-am adunat din galaxii,
ţi-am pus în loc de ochi doi aştri
de sori albaştri, ca să fii.
Veneai, plecai, prin găuri negre
ce între coapse le purtai
apoi, cu fundu-apocaliptic
toate iubirile negai.

E ora jumătate-n noapte
de Întâi Mai spre două,
grătarele tit pâlpâind
mai ard dorinţele
întoarse sfârâind.
Fundul tău iubito
două urme adânci a lăsat
în iarba arsă de păcat.
Nimic nu va mai creşte
de zvârcolirea ta,
dar cum speranţa
moare ultim.. a,
nu dispera:
la anul, în acel loc
poate vor răsări...
ciulinii bărăganului !

MAL PRAXIS

Alerg, alerg cu iubirea în braţe, în urmă privesc să nu mă prindă, laşii, ce cu piciorul
au lovit clepsidra culcând-o la pământ, în nevoia de un timp numai al lor de-a împrăştia totul. 
Lumina sfâşie doliul nopţii, să scape odată pentru totdeauna, căldura încă încearcă
să picure printre gheţuri ramuri înverzite. Viaţa se joacă de-a moartea, spălând în ploi
acide lacrimile de humă ale copacilor cu frunzele îngropate. Păsări care zboară doar sub 
pământ, printre flori ce refuză a se desface. Zăpezi ce au uitat să ne deparaziteze câmpiile
pe care cresc doar dune, lipsite de ape, ce doar în adâncuri curg, neîndrăznind să mai dea 
ochii cu cerul ce lăcrimează peste copii oligofreni. Foc mistuind fără flăcări mistere ştiute
şi otrăvuri care se vor a readuce viaţa, pierdută-n nesăbuinţa plăcerilor glucide.
Curcubee prezente doar în albe benzi de nori plutind sub ape, avioane zburând pe sol, 
alături de vapoare ancorate în asfalt. Păr care creşte invers pe scalp, gâdilând masturbate
versuri si proză prostituându-se la colţ de carte. Mariaje între prinţul anus şi regele
falus, în nunţi contra firii, cu inel de coprocultură. Femei care neagă bărbatul, fertilizând papile gustative în insipidul vulvei. Vitrine în care rânjeşte prostia farmaciilor pline de
maladia erorii, spitale cu pereţii înroşiţi de mal praxis. Pantofi care strâng picioare
de lemn, malaxate de gloanţele democraţiei desuete, într-o new age cu braţele
crucii răsturnate, de branduri stipide şi site-uri scatofage. 
Alerg, alerg
cu iubirea în braţe, 
în urmă privesc
să nu mă prindă.  

luni, 5 martie 2012

FĂRĂ CUPIDON

Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată,
este otrava ei nepieritoare, doar efemerul vreau, nu nebunia nebuniilor
obositoare.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, zeu este el, noi, doar muritori,
îmbrăţişaţi în viaţă ca simpli amatori.
Dans între lumină şi-ntuneric, este iubirea mea, când încă mai vii, mătase învăluitoare
culorilor, ce-n pensulă aşezi pe trupul tău nuanţe de crepuscul, ca să fii.
Iubeşte-mă frumoasa mea, fără a lui Cupidon săgeată, de pradă ne lăsăm eternului
venin, nicicând nu vom simţi, cănd e deschisă carnea, în rana ce iubim.
Iubito, hai fără săgeată!
Abate-i ţinta pentru... niciodată.
Vom fi, singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe, şi doar cu noi se va
sfârşi.
Ascultă muzica iubito, a două universuri, ce se atrag în simfonia
culorilor din existenţă, întunecimilor simţită făcând a lor prezenţă.
Spirale-ntrepătrunse de lumină, în liniştea ce-absoarbe orice vină, 
când tu atingi cu floarea buzei sărutată, o viaţă pentru viaţă şi-un suflet împlinit, 
ce l-ai trecut de pragul împiedicat din poartă, oprindu-l rătăcit. 
Iubito, tu să ştii, de nu am fost vreodată, tot vom fi, 
singuri pe valul infinitului, ce de la noi abia începe
şi doar cu NOI se va sfârşi !