DOSAR "X"

E frig e cald e ger e soare
Oricum astăzi e sărbătoare
Am doar prieteni nu duşmani
Că tot acelaşi lucru este
Totul se-adună-n gologani
Restul e doar poveste
E frig e cald e ger e soare
Oricum astăzi e sărbătoare
Că e cu ramură de pin
Ori flori de sorcovă să fie
A nins tocind vârful de spin
În zurgălăi de bucurie
E frig e cald e ger e soare
Oricum astăzi e sărbătoare
Visează doar la gologani
Restul e doar poveste
Când eu ura-voi tuturor
Ca timpul vechi mai nou să fie
Un "la mulţi ani" aleator
În anul care stă să vie!

RĂSĂRITUL UIMEŞTE, APUSUL LĂMUREŞTE

Când firul de iarbă înlătură munţii apăsători din calea lui, îndrăznind între cer şi pământ,
să-şi arate fruntea curioasă de viaţă, victoria asupra morţii înfăptuită a fost, aceasta,  rămânând adânc cu rădăcinile, în pământul ce a dat viaţă.
Întotdeauna răsăritul m-a uimit: cănd vezi acea sferă de foc, licurici gigant al universului,
iţindu-se de după cortina nopţii, nu poţi să nu fii uimit... De ce? De unde?
La fel, un fluviu este de fapt , doar un firicel  firav de apă, numit izvor: timid, se lasă purtat la vale, acumulând experienţă după experienţă, de la afluienţii  care îl intersectează, sfârşind în imensitatea oceanului, căreia îi revarsă toată înţelepciunea acumulată. Mulţumindu-i, oceanul îi dă aripi, trimiţându-l înapoi, la izvorul vieţii,pe calea aerului, aşa cum firul de iarbă se ofileşte lăsând rădăcina vie, care păstrează la momentul răsăritului, în ea, sămânţa dătătoare de viaţă!
Astăzi, când stau pe vârful lipsit de condescendenţă al muntelui, pe care cu greu am urcat,
privesc răsăritul soarelui, care nu a încetat să mă uimească. Dar... înaine ca uimirea-mi să se diminuieze, întreaga-mi existenţă, întoarsă este în partea opusă, unde tristeţea înfioară fiinţa ce priveşte consternată, APUSUL !
Întrebarea bântuie inima privitorului: De ce pleacă? Oare l-am supărat cu ceva?
Un răspuns, purtat de adierea vântului care-mi flutură pletele şi învălureşte apele fluviului, ce a parcurs întregul drum, de la izvor la ocean, se vrea auzit şoptit, dar ferm:
NU CUNOAŞTEM FERICIREA, PENTRU CĂ NE-O DORIM TOATĂ !
Dar nu mă prăbuşesc de acolo unde am urcat, mă clatin încă neştiutor, plin de speranţă, în  rădăcină, în izvor...
Un gând totuşi, nu-l pot opri să zboare dincolo de dincolo: răsăritul uimeşte, apusul lămureşte...

viaţa uimeşte...moartea lămureşte! Moarte nu există... miracolul vieţii va continua să uimească...

VIAŢA ALEGE

Da, viaţa ne alege pe noi. Dacă s-ar putea invers, ne-am plictisi de prea mult bine...
Ne dorim prea multe, şi ce este prea mult... şti-ţi domniile voastre. Viaţa vine peste noi forţat, ne ia cu ea şi ne tăvăleşte. Nu ne întreabă nimeni nimic. Până putem noi înşini să ne punem întrebări. Atunci se aşterne necunoaşterea peste perspectiva noastră. Viaţa ne alege pe noi, nu noi pe ea! Copleşitor,  al naibi de copleşitor mai este şi păcatul ! De fapt, ce este păcatul?  Dacă viaţa este cea care ne alege, dacă totul este prestabilit, atunci de unde păcatul? Facem doar ce trebuie să facem , adică ceea ce ne este ... dictat !
Unicul mod de a ne îndepărta de predestinare, este să alegem...
Nici pe Lună nu s-a ajuns din prima lansare!
Sunt destui peşti în ocean, nu staţi ... invidioşi pe mal...
Trebuie să ajungeţi singuri la concluziile corecte, chiar dacă la ele au ajuns alţii înaintea noastră.  Timpul modifică gândurile. Faptele. Viitorul.
Noi nu suntem nicăieri în timp.
Atunci, unde suntem? sau poate nu ... suntem?!
Mergeţi domniile voastre la biroul de Informţii, şi întrebaţi. dacă vă duce capul şi ce anume, înseamnă ... că existaţi.
Ah viaţă, am să prind aerul cu mâinile
să-i dau formele speranţei...

MUZICIENII

Atunci, de mult, foarte de mult, la facerea lumii, doar păsările erau muzicieni.
Astăzi, omul a simţit... cele şapte note- sunete şi a adus pe Pământ glasul Făcătorului de Lumi!
Dacă păsările îşi auzeau, la începutul lumii, doar propriul tril,  acum au de învăţat de la marele Conservator al inimii umane!
Mulţi titani ai muzicii clasice şi atât de multe voci divine încântă şi înalţă lumea, cu sunetele vocii lor. Dacă el, omul, este capabil să creeze un rai sonor, care face chiar stelele să clipească mulţumite, atunci, da, atunci de ce nu este capabil să-şi iubească semenul?
De ce atâtea războaie pornesc de la el către ceilalţi, şi de la ceilalţi către el?
Este deajuns să laşi doi oameni singuri într-o încăpere, şi războiul se declanşează...
THE WAR STAR!
Încă de mici aflăm, din basme şi mituri, că fiara este întotdeauna învinsă de cei buni...
Să fie oare acest lucru doar... mit?
Atunci, Făcătorul de Lumi a creat şi universuri unde omul nu exită, şi altele unde păsările lipsesc... Ce trist!
Imaginaţi-vă lumi fără... muzicieni!
Când noi ne bucurăm de un loc în univers, unde păsările cântă alături de om şi omul alături de păsări marea simfonie a glasului inimii mari, atunci de ce fiara poate fi învinsă doar în mituri? Poate trebuie să devenim, prin extincţia noastră, noi înşini un mit pentru a o învinge?
Cine va mai cânta?
Universul va deveni doar o ploaie de lacrimi îndurerate, în loc de o grădină cu stele clipitoare, ce vor deveni reci şi singure, fără vibraţia profundă a trupurilor lor, dăruită de ... muzicieni .
Da, la facerea lumii doar păsările erau muzicieni!
Omul, fiinţa năpraznică, încă nu exista. Însuşi Făcătorul de Lumi a gândit şi a tot gândit, dacă să facă ori nu, fiinţa supremă...
Nu se ştie nici astăzi, dacă a regretat ori nu!!!
Timpurile au trecut peste noi. Ne dorim din ce în ce mai multe.
Un om care nu îşi doreşte nimic este invincibil.
Trecerea anilor îţi fură bucuriile, până ce totul devine ca piatra, rece şi neiertător! Înţelepciune! ECE HOMO!!!

VOM FI
singuri pe valul infinitului
ce de la noi abia începe
şi doar cu noi se va sfârşi...

Ascultă muzica iubito
a două universuri
ce se atrag în simfonia
culorilor din existenţă
întunecimilor simţită
făcând a lor prezenţă...
Spirale-ntrepătrunse
de lumină
în liniştea ce-absoarbe orice vină
când tu atingi cu floarea
buzei sărutată
o viaţă pentru viaţă
şi-un suflet împlinit
ce l-ai trecut de pragul
împiedicat din poartă
oprind-ul rătăcit.
Iubito tu să ştii,
adevărată vorba-fost
şi încă va mai fi,
fără iubire... spune-o tu...
oare vom şti?

UNDE ESTE INIMA MEA ?

Minunată întrebare! Aşa s-a întrebat Papa de la Roma de sărbătoarea Floriilor, astăzi, 13 Aprilie 2014...

în piaţa Sfântului  Petru din Roma, ignorând discursul scris înainte, de acoliţii săi, ori de el însuşi...

Această întrebare, unică în istoria omenirii, a lovit, blând, şi în pieptul meu, răscolindu-mi întreaga existenţă!

Toată viaţa, inima mea a căutat un drag loc, unde să bată înafara pieptului ! 

Cuvintele sunt sărace şi aride, când vrei să exprimi sentimente ascunse undeva, în profunzimea fiinţei... 

Unde este inima mea?...


E inima
O Romă a drumurilor toate
Ce se adună-n ea
Sunt ochii
O boltă a lacteelor stele
unite-n imagini de zodii rebele
E viaţa
Pentru iubire tril
Doar cunoscută-n inimi de copil
E sufletul
O mare simfonie a tot ce-i univers
Cântată de inimi... ce iubesc!

UN BĂTRÂN CORĂBIER CĂTRE FIUL SĂU

Bună ziua copile!
Sunt eu, eu, cel călcat de trenul pierdut al proprie-i lipse de maturitate...
Sunt eu şi durerea mea, care în spasme contractă conştiinţa celor neştiute la timp!
Sunt calul care piere împiedicat de colţii  albiţi de ură ai lupilor, care sfâşie în dorinţa lor de putere, iubirea,  ce ar fi putut să ne unească !
Azi, mă scufunzi în apele adânci ale uitării, care mai întotdeauna, încearcă doar să scuze faptul greşelilor în faţa legilor firii. Legile Lui...
Durerea bătrâneţilor mă seacă, dar nu reuşeşte să doară, altele dor!
Mă doare depărtarea de tine! Doare cât de mult te-ai îndepărtat, ca un pui de vultur de cuibul lui, unde doar cojile de ouă le amintirilor mai spun că acolo a răsărit o viaţă din  sângele proprie-mi vieţi, viaţă pe care aripile au purtat-o pe vântul capricios al destinului! Departe de iubirea paternă, iubire pe care azi o ignori.
Acolo, sus pe creasta de munte a sufletului meu, cuibul singuratic al  începutului ce s-a vrut fericit, mai există !  Mă ocoleşti copile,  când vezi că paşii greoi abia mă mai poartă în urma ta acum, la bătrâneţe, şi trupu-mi se-ncovoaie.
Când erai mic, te învăţam să zbori, şi îţi cântam balade despre oameni buni...
Astăzi, când priveşti la păru-mi albit de vreme, te întrebi de ce se veştejesc arborii iarna...  Oricât de puternic va fi trunchiul, oricât de mult se va putea înălţa el spre lumină, timpul, ah, timpul, va încovoia trecutul, curbându-l spre un viitor relativ, dar inevitabil...
Dorul de tine mă mistuie, copile! Ca o corabie singură în largul mării ce şi-a pierdut catargele, trupul meu bătrân se rătăceşte prin lume căutându-te! Unde eşti copil drag?
Ochii mei,  aproape orbi, tot caută zâmbetul tău de înger iubit să ţi-l mai vădă, să se bucure de unicul chip ce a dăruit iubirea adevărată privirilor lor,  şi singura cunoscută-n viaţă , despre care nu credeau că poată să doară atât de mult ! Te doare ceva? Ai ce îţi trebuie, sau în exilul tău, departe de ţară, eşti rănit ca pretutindeni, de răutatea umană? Iubirea care ne-ar fi putut uni este mai puternică decât ura sădită în sufletul tău curat, de oamenii care au dorit să ne despartă!
Nu uita copile, tu eşti viitorul care curând va deveni trecut pentru un alt viitor!
Viitorul naşte la infinit, ca o cometă care lasă o dâră efemeră de lumină în urma ei, vlăstare ale trecutului ce se vor uni pe curba perfectă a cercului universal, înfăptuind astfel voinţa voinţelor, cara a poruncit continuitatea...
Viitorul şi trecutul, sunt unul şi acelaşi! Depinde de perspectivă... Tu nu ai fi putut exista fără mine, aşa cum eu nu voi putea exista într-un alt viitor, fără ca cineva să fi fost trecut pentru mine...
Adu-mi, înger drag, te roagă un tată, catargul doar pentru o clipă înapoi, fie ea şi doar pentru adio, şi aşează-l pe trupul gârbovit şi lovit de valuri al corabiei inimii mele. Nu mă lăsa acum, în pragul celeilalte porţi, rătăcit şi singur în ultima croazieră a vieţii,  spre necunoscut!
Nici muri nu pot, sufletul nedându-mi voie înainte de a te mai vedea, şi de a-mi spune, pentru ultima oară, TATĂ!
Fiule drag, în larg...  îmi pierd catargele...
Adie în pânza sufletului meu, cu dragostea ta de copil pentru un bătrân corăbier, tată al unui viitor, ce se roagă zilnic pentru ca trecutul lui să nu fie ca al ... trecutului său !!!

Mereu am stat cu pânza-n vântul gândurilor mele
Şi nava-mi era mamă.
Acum, sunt eu o navă, plutind cu vela sus
Sub valuri de pământ
Şi nu am nicio dană să acostez în gând
Unde un mal se rupe, lăsând iubiri pe ape
Şi unde un catarg străpunge norul jos
Abisului din larg...
Oglindă am întins, spre strălucirea apei
Unde albastrul mării priveşte-n ochiul meu
Şi vântul bate-n ea, acum dar fără rost...
În curcubeul vieţii, unde am fost eroare,
Sau poate nu am fost!
Iubirea mea se stinge şi se aprinde iar,
Cu sufletul stând gol încinsului din jar...
Unde am ars în sânge... speranţele-n zadar.

A SFÂRŞI ÎN... PROPRIA PROPOZIŢIE

Fiecare spirit, în viaţa ce urmează a o experimenta, primeşte un număr fix de cuvinte pentru a fi rostite, un număr fix de respiraţii, un număr fix de clipiri ale pleoapelor, etc. Toate acestea sunt într-o strânsă legătură, astfel că dacă una din ele se epuizează, toate celelalte fac la fel. Atunci are loc sfârşitul existenţei. Cuvântul, această teribilă forţă universală, are locul prim în existenţa fiecărei fiinţe umane.
Bine, o să-mi spuneţi, dar un mut nu rosteşte niciun cuvânt, atunci cum de mai... trăieşte? Simplu, vă răspund eu: le gândeşte! Ceea ce este acelaşi lucru. Ştim cu toţii că un cuvânt este mai întâi gândit, apoi rostit...
Altfel nu se poate. Orice executare este precedată de comandă!
Fiecare cuvânt smulge din sfera fierbinte a spiritului cantităţi enorme de energie, şi astfel se poate deplasa impulsionat de gând, pe distanţe nelimitate. Dacă Universul ar putea fi scanat, s-ar putea lesne observa o infinitate de vectori urmaţi de cuvintele rostite. Unele din aceste trasee sunt precise, pentru că ştiu care le este ... ţinta. Altele, se deplasează haotic, neştiind încotro să ajungă... Acele cuvinte au fost rostite fără sens, de oameni care s-au abătut de la regulă ( şi sunt atât de mulţi!), rostind cuvintele fără a le gândi mai întâi... adică au gândit ei, dar fără... rost!
Aşa că, dragii mei, atenţie la cuvintele pe care le rostiţi. Ele pot fi distrugătoare ori vindecătoare...
Dacă se va continua cu rostirea cuvintelor aiurea, acestea vor zăpăci chiar şi Universul, care se ştie că a fost creeat sub puterea CUVÂNTULUI! El, Universul, va reacţiona asemeni unui uriaş computer, care a "primit" o enormitate de... comenzi greşite, anulabile: se blochează! Ba chiar, să nu ne mirăm, poate să .. explodeze! Doar este obişnuit cu... Big Bang-ul!
Dar, din nou atenţie, fiecare om îşi are propria propoziţie care îl defineşte! Majoritatea oamenilor nu cunosc aceasta, pentru că este inclusă în propriul nume pe care l-a primit spiritul său la venirea în ... viaţă!
Evident, nu este vorba de numele de botez, sau de vreun alt nume auto revendicat... Este NUMELE pe care îl poţi doar simţi, intui ori nu, într-o viaţă! El te defineşte ca entitate individuală, de-a lungul vieţii, şi-ţi arată drumul pe care trebuie să calci. Nefericiţi cei ce nu-şi cunosc numele! Vor trebui să o ia de la început, iar şi iar, până vor afla cine sunt! Abia atunci, liniştea va poposi şi în sufletul lor...
Dragii mei, nici eu nu-mi cunosc NUMELE, dar simt că propoziţia care mă defineşte, este... vă iubesc.
Nu-mi doresc alt lucru, la sfârşitul vieţii mele, decât SĂ POT MURI ÎN PROPRIA-MI PROPOZIŢIE!
Poate aşa îmi voi afla şi NUMELE, singurul care-mi va aduce pacea sufletului!
Mă repet: atenţie la cuvintele pe care le rostiţi: ele distug ori vindecă!Nu risipiţi zestrea, nu trebuie să rămâneţi... singuri!
 

TEORIA HAOSULUI

Afară este haos. Pe Pământ.
Da, dacă în Univers este haos, de ce nu şi pe Pământ? În viaţa noastră. În tot ceea ce facem, în tot ceea ce nu facem... şi mai ales, în felul de a înţelege. Dar - marele DAR - dacă Universul ştie să-şi administreze existenţa, prin legile lui, pe Pământ este mai greu (?). Omul îngreunează îndrumarea haosului către ordine. Nu poate, nu vrea, sau pur şi simplu, îl copleşeşte stupiditatea?
Afară e haos, noi trebuie să-l cucerim, să-l disciplinăm... stăpânindu-l! Instrumente sunt.: voinţa, încrederea şi loialitatea. Cel mai important  însă, rămâne Iubirea. Nu acea iubire care ţine de hormoni. Nu! Lăsaţi-o hormonilor. Vorbim aici de iubirea ca energie pură ( suflet curat), acea iubire care acceptă şi nu pune întrebări. Iubirea care cade zilnic peste noi de sus, invizibilă dar omniprezentă!
Este greu să iubim plantele şi animalele? Atunci de ce le ... maltratăm?
Dar Omul? Ce ne-a făcut el, omul? Este asemeni nouă... adică semen. Iubindu-i pe toţi, stăm în lumină, ne iubindu-i, stăm în întuneric
Ce creatură vie a Universului alege întunericul în detrimentul luminii?!
Doar cele malefice, şi nici acestea întotdeauna!
Omul, doar omul se ascunde în el, în întuneric...
Haideţi doamnelor şi domnilor, să fim serioşi, că tot la lumină este mai bine! Întindeţi mâna, nu vă costă nimic. Nu doare, vă garantez...
Haosului, dacă îi place de el însuşi, să stea departe de noi, undeva aiurea, nu în viaţa şi în sufletul nostru.
Gândul omenesc are nevoie de ordinea smulsă haosului, pentru a-şi atinge ţinta, destinaţia!
Haosul, aşa haos cum este el, permite ordinea în interiorul lui...
Să fie omul mai haotic decât haosul, refuzându-şi vectorul corect?
Iată o mare întrebare văduvită de răspuns!!!

FĂRĂ IARNĂ

Uneori, singurătatea-mi o consideram ca fiind ceva...sacru.
Sancta simplicitas!
Da, sfântă naivitate... Dacă EL nu a admis singurătatea, şi a creat Universul şi pe noi, oamenii, cum pot eu să-mi revendic singurătatea ca fiind doar a mea, şi -auzi vorbă- sacră! Ce, eu sunt EL? Blasfemie! Sunt doar un nimic, un fir din marea ţesătură universală ce acoperă ca un voal puterea noastră de înţelegere.
Ea, singurătatea, vine când suntem nemulţumiţi- de nimeni şi de nimic-,este ... a tuturor!
Ne cuprinde-n pânza-i veninoasă de păianjen, vara, toamna şi... iarna.
Când primăvara explodează în muguri, nimeni nu este singur. Totul este viu: iată ne-singurătatea!
 Până se coc roadele, vara, până se culeg toamna (? ), până se ... consumă iarna, e mult până departe.
Qui prodest? Au vorbit florile vreodată oamenilor - atât de frumos - iarna, ca atunci când o fac primăvara?
Du-te dulce singurătate, în schimbul unei mari iubiri. Fericirea ta, trimite-o tristei eternităţi,  din sufletul închis doar unul în pieptul care are loc mai mult. Părăseşte inima care pentru toţi bate! Nu-mi purta , tu, nava pe ape fără ţărm. Lasă.mi braţele deschise unei îmbrăţişări, fie chiar şi de adio!
Zboară de la mine peste munţii atinşi de cerul, pe care-l uităm iar şi iar!
Doar iarna este de vină! Când totul este îngheţat şi lipsit de simţuri, nimic nu poate fi viu. Primăvara are viitor, iarna nu.
Suflet de copil, iată cheia bucuriilor eterne! Primăvara, iată uşa deschisă de această cheie...
Când eşti copil, nimeni nu-ţi este străin. Străinul nu există, este doar un membru al marii familii ce trebuie să-l cunoşti. E celălalt eu ce te caută în marele neam al celorlalţi VOI, el pare un altul doar pentru cei ce sunt singuri, sau se cred a fi, fugind de ceilalţi NOI! IARNA!
Lăsa-ţi copilul să dăinuie în noi, " lăsa-ţi copii să vină la Mine ".
Fără iarnă!      

ÎMBRĂŢIŞARE

Îmbrăţişarea mea te ascunde
te acoperă
te ia din întuneric spre lumina
care poate vedea locul iubirii.
Nimeni nu poate pătrunde prin îmbrăţişarea mea
să-ţi atingă sufletul dăruit
pentru că nimeni nu trece de foc
fără să fie cenuşă!
Doar florile pot sta lângă îmbrăţişarea mea,
nu fac rău nimănui...
Te voi îmbrăţişa cu raze de soare
cu răcoarea izvoarelor limpezi
cu zborul liber al şoimului alb
care vânează doar aripi de iubire!
Parfum de iarbă din lan proaspăt cosit
culoare albastră din cerul ocean nesfârşit...
Îmbrăţişarea mea te ascunde
de norul tristeţii
de prăbuşirea umbrei unui munte
în calea ochiukui dimineţii.
Te ascunde, te ascunde, te ascunde,
 Ah... de atât de multe!

METAFIZICA MEA

Care este metafizica mea?
A urca, a urca, a urca...
pe trepte de cuvinte, una câte una
până la prima.
Punctul de dezechilibru, consumul interior,
deasupra unui loc uitat de iubire, de flori,
theatrum mundi fără curcubeu,
când zbor!
Care este metafizica mea?
Ploaia înfiorată pe acoperişul meu,
lacrimi de aduceri aminte:
viaţa este farul ce împinge întunericul în întuneric
unde necunoscutul dobândeşte nume
mirosind a pământ:
este atingere, este gând!
Care este metafizica mea?
Impenitenţă fără a persista în greşeală,
suflet siderat
ce nu mai poate primi niciun păcat!
Când se va face lumină, ne vom număra...
Iată metafizica mea!

:

IUBIREA CA O BURUIANĂ

Uneori, nu este nevoie să simţi teamă că te vor prinde: te predai pur şi simplu!
A te preda, presupune o plăcere, uneori al naibii de perversă... unică în felul ei.
Iubirea ca o buruiană: rebelă, sălbatică, copleşitoare!
Trăieşte cu puţină apă... Pentru un timp, sufocă toate celelalte plante folositoare. Mai ales raţiunea, care se clatină năpădită de buruiana deşertică, până la ... prăbuşire!
Dar cui îi pasă? Iubirea, oricum ar fi ea, este viaţă!
Cui i-ar folosi un pom plin de roade, dacă nu ar avea şi puţină ... buruiană în jurul lui?
EA, buruiana, face perte din ... decor.
Problema este, că pe iarbă calcă toată lumea, fără să îi pese cuiva cât de greu îşi revin firele strivite de talpă!
Dar, spre norocul nostru, ele, firavele fire, se înalţă iar drepte, parcă aşteptând alte tălpi ale renunţării să le afunde iar şi iar, în pământul de unde vor răsări mereu!
Căci dacă există ceva ori cineva în acest univers care nu moare, iubire se numeşte! A-ţi auzit vreodată de un Dumnezeu mort? Doar noi, oamenii, putem crede această enormitate! Dar tot noi, revenim, uitând stupididatea.

Fereastra prin care privim, este înţeţoşată de "prim ministrul" egoismului.

DAR,

                  DINCOLO DE FEREASTRĂ

           
Mă ţii de mână iubito?
Dincolo e viaţa
o vezi ?
Dincolo de fereastră.
Rămâi cu mine de partea asta,
nu fugi, te vor prinde...
Uite! o lacrimă din pleoapa mea
a căzut pe ochiul ei.
Nu stinge lumina din geam.
Iubito să ştii,
e darul meu,
altă lacrimă nu am!