Bună ziua copile!
Sunt eu, eu, cel călcat de trenul pierdut al proprie-i lipse de maturitate...
Sunt eu şi durerea mea, care în spasme contractă conştiinţa celor neştiute la timp!
Sunt calul care piere împiedicat de colţii albiţi de ură ai lupilor, care sfâşie în dorinţa lor de putere, iubirea, ce ar fi putut să ne unească !
Azi, mă scufunzi în apele adânci ale uitării, care mai întotdeauna, încearcă doar să scuze faptul greşelilor în faţa legilor firii. Legile Lui...
Durerea bătrâneţilor mă seacă, dar nu reuşeşte să doară, altele dor!
Mă doare depărtarea de tine! Doare cât de mult te-ai îndepărtat, ca un pui de vultur de cuibul lui, unde doar cojile de ouă le amintirilor mai spun că acolo a răsărit o viaţă din sângele proprie-mi vieţi, viaţă pe care aripile au purtat-o pe vântul capricios al destinului! Departe de iubirea paternă, iubire pe care azi o ignori.
Acolo, sus pe creasta de munte a sufletului meu, cuibul singuratic al începutului ce s-a vrut fericit, mai există ! Mă ocoleşti copile, când vezi că paşii greoi abia mă mai poartă în urma ta acum, la bătrâneţe, şi trupu-mi se-ncovoaie.
Când erai mic, te învăţam să zbori, şi îţi cântam balade despre oameni buni...
Astăzi, când priveşti la păru-mi albit de vreme, te întrebi de ce se veştejesc arborii iarna... Oricât de puternic va fi trunchiul, oricât de mult se va putea înălţa el spre lumină, timpul, ah, timpul, va încovoia trecutul, curbându-l spre un viitor relativ, dar inevitabil...
Dorul de tine mă mistuie, copile! Ca o corabie singură în largul mării ce şi-a pierdut catargele, trupul meu bătrân se rătăceşte prin lume căutându-te! Unde eşti copil drag?
Ochii mei, aproape orbi, tot caută zâmbetul tău de înger iubit să ţi-l mai vădă, să se bucure de unicul chip ce a dăruit iubirea adevărată privirilor lor, şi singura cunoscută-n viaţă , despre care nu credeau că poată să doară atât de mult ! Te doare ceva? Ai ce îţi trebuie, sau în exilul tău, departe de ţară, eşti rănit ca pretutindeni, de răutatea umană? Iubirea care ne-ar fi putut uni este mai puternică decât ura sădită în sufletul tău curat, de oamenii care au dorit să ne despartă!
Nu uita copile, tu eşti viitorul care curând va deveni trecut pentru un alt viitor!
Viitorul naşte la infinit, ca o cometă care lasă o dâră efemeră de lumină în urma ei, vlăstare ale trecutului ce se vor uni pe curba perfectă a cercului universal, înfăptuind astfel voinţa voinţelor, cara a poruncit continuitatea...
Viitorul şi trecutul, sunt unul şi acelaşi! Depinde de perspectivă... Tu nu ai fi putut exista fără mine, aşa cum eu nu voi putea exista într-un alt viitor, fără ca cineva să fi fost trecut pentru mine...
Adu-mi, înger drag, te roagă un tată, catargul doar pentru o clipă înapoi, fie ea şi doar pentru adio, şi aşează-l pe trupul gârbovit şi lovit de valuri al corabiei inimii mele. Nu mă lăsa acum, în pragul celeilalte porţi, rătăcit şi singur în ultima croazieră a vieţii, spre necunoscut!
Nici muri nu pot, sufletul nedându-mi voie înainte de a te mai vedea, şi de a-mi spune, pentru ultima oară, TATĂ!
Fiule drag, în larg... îmi pierd catargele...
Adie în pânza sufletului meu, cu dragostea ta de copil pentru un bătrân corăbier, tată al unui viitor, ce se roagă zilnic pentru ca trecutul lui să nu fie ca al ... trecutului său !!!
Mereu am stat cu pânza-n vântul gândurilor mele
Şi nava-mi era mamă.
Acum, sunt eu o navă, plutind cu vela sus
Sub valuri de pământ
Şi nu am nicio dană să acostez în gând
Unde un mal se rupe, lăsând iubiri pe ape
Şi unde un catarg străpunge norul jos
Abisului din larg...
Oglindă am întins, spre strălucirea apei
Unde albastrul mării priveşte-n ochiul meu
Şi vântul bate-n ea, acum dar fără rost...
În curcubeul vieţii, unde am fost eroare,
Sau poate nu am fost!
Iubirea mea se stinge şi se aprinde iar,
Cu sufletul stând gol încinsului din jar...
Unde am ars în sânge... speranţele-n zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu