CARNAGIU COLECTIV sau Rugăciune pentru Viitor

România: ţară înlăcrimată.
Bucureşti: obrazul ţării, gros, ridat, urât mirositor!
Astăzi are loc înmormăntarea viitorului: tineri frumoşi, cu visuri neînplinite, vor fi daţi pământului...
Flori, flori, candele aprinse şi lacrimi.
Nesimţirea şi minciuna s-au ascuns în crăpăturile lor urât mirositoare...
Întregul Sistem se clatină ( unicul vinovat de ceea ce s-a întîmplat şi de ce se va întîmpla), prăbuşirea lui fiind iminentă!
Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai acceptaţi prostia, incompetenţa, indiferenţa şi răutatea celor ce murdăresc obrazul ţării!
Câţi tineri mai trebuie să moară pentru ca să ne hotărâm a lua ... calea cea bună?
Aplecat asupra gândurilor mele, îngenunchez sufletul în faţa lui Dumnezeu şi mă rog pentru pacea celor morţi în " COLECTIV " pentru... colectivitatea noastră, jertfe nevinovate aduse pe altarul unui popor vinovat de indiferenţă, într-u iertarea şi îndrumarea pe calea cea bună a lui!
AŞA SĂ FIE!

MALAXOR

Sunt prins în lacrima ta,
lovesc cu pumnii în transparenţa marginilor ei
să răzbat  despre bucuria ta.
De culoare gustul gurii tale
e deajuns pentru-a muri.
Stau între braţele tale, ca într-o paranteză,
dincolo de ea este un semn de întrebare...
Mă lasă, mă ia, mă du-mă,
scoate-mă din roua plânsului tău
şi pune-mă notă pe cântecul iubirii
să-l audă lipsiţii de norocul ei...
Mă lasă, mă ia, mă du-mă
în limpezimea lacrimii tale,
tu, femeie, tot mai bună
eşti când... te doare iar te doare!
Iar eu tot stau în limpezimea lacrimilor tale...
Într-o zi până când
voi după tine... plângând!


Văzut-aţi ce face... malaxorul?

JUCĂRIA DE ARGINT

când silaba mea
se bâlbâe scuturând litera
pe coala de hârtie
o iau de mână şi o îndrum
către o alta şi alta
să se adune într-un cuvînt.
cuvântul de se clatină şi el
îl îmbrăţişez ca pe un copil ...
ce plânge
legănându-l pe colierul unui vers.
poezia copil se joacă
cu clopoţeii de argint
ritmând sunetul neauzit al depărtărilor
lovind clopotele ce săgetează
aducerii aminte
mistere ce se vor aflate.
cuvintele se ating între ele
mângâind vibraţia sunetului lor
în dulce armonie pentru cei ce vor
şi  sparge timpanul stupidităţii
ce a umplut portativul cunoaşterii
cu note false!
poezia neobosită de frumos
se întinde pe verticală în aşternutul ei alb
şi moţăie până se destramă în visare
în silabe
în alte silabe
în trăiri
în aflări
până ajunge iar un cuvânt
apoi altul
ce redeşteptarea aşteaptă
spre altă silabă, cuvânt şi poezie.

OGLINDA

Mister neelucidat, oglinda continuă să fascineze! Reflexia ei este, pe cât de banală, pe atât de teribilă: te întoarce la treisuteşaizeci de grade . De parcă ai veni dintr-o călătorie pe circumferinţa
marii sfere a Universului... Dar tot la fel de neştiutor ca la plecare. Ceea ce vezi  în ea, în oglindă,
este doar un... eu răsucit, zăpăcit, ignorant. Când Universul priveşte în ochiul albastru al oceanului planetar, oglinda acestuia se supune: doar o răsucită imagine a stelelor arată. El, Universul, îşi întoarce atunci privirea la treisuteşaizeci de grade, pentru că nu se poate accepta...  răsucit, zăpăcit, ignorant... Dar oglinda, nemiloasă şi imperturbabilă, se supune marelui ei mister neelucidat: întoarce, răsuceşte şi zăpăceşte totul. Oare Dumnezeu a privit vreodată într-o oglindă? Ce ar vedea EL acolo? Răspundeţi dacă puteţi! Ei, vedeţi? De aia este atât de... neelucidată oglinda! Voi ce vedeţi în ea? NIMIC.
Lăsaţi, nu trebuie să fim supăraţi: ne rămâne totuşi iubirea... Dacă o vom putea zări măcar puţin în oglindă, atunci vom şti. Vom vedea CE!

Iartă-mă iubito
cât timp mai stau pe gânduri
şi ceruri strâng în braţe
oglinzile spărgând.
Ave iubito
priveşte galaxia
culorilor ce oglindeşte
nu stinge armonia
luminilor celeste .
Te-aduni pe unduiri de ape
şi rupi scânteia din clipa fericită
când detonezi iubirea exploziei menită
Hai! lasă iarăşi gândul
să construiască firea,
de unde-a izvorât... nefericirea!

TRANDAFIRUL NEGRU

Să crezi, să nu crezi, să fii, să nu fii,să devii ceea ce ar fi trebiut să devii: cuvinte despre noi, oamenii!
La urma urmei, ce înseamnă om? A, da, îmi aduc aminte: animl raţional... ha, ha! Animalul are limite,
omul, NU! Doar SEX...
Orice lucru, bun ori rău, vom face, până la urmă tot la sex...  va trebui să aflăm ce suntem: " spune-mi ce faci, ca să-ţi spun ce eşti". Noi facem sex!!!
Să încercăm să dăm, câteva definiţii al acestui teribil cuvânt:
Bijuteria ieffftină  cu străluciri false de diamant.
Boala crâncenă a vieţii, ce ne ţine într-o continuă carantină, în spatele zăbrelelor de aur ale iraţiunii.
Este minciuna supremă în care omul trăieşte, sexul drept iubire luându-l, când de fapt.distanţa dintre
iubire şi dorinţă este... o prăpastie1
Este sclavia istovitoare, în faţa regelui HORMON!!!l
Tot răul din lume se face din cauză de sex, şi pentru sex. Vi se pare ciudată această afirmţie, dar , lasă,trece!
Sexul, travestit în iubire, murdăreşte sublimul sentiment cu otrava mefistofellică, dulce amăgitoare...
Când sexul lucrează, sufletul părăseşte temporar trupul: epiderma este regină, organele genitale măscăricii ei.
Sexul este steaua care ne călăuzeşte, soarele care ne orbeşte simţul exacerbând-ul.
Universul haotic , al instinctelor necontrolate, moartea care ne pândeşte, la colţ, cu pumnul de bronz al lăcomiei!
Bun sexul, rău sexul!  Atât avem, s-o creadă lulu dacă vă mint, chiar dacă minciuna tot... sex înseamnă, cum am mai zis:
DACĂ NU-L AVEM, NU AVEM NIMIC!

Suntem goi, primăvară care-ai fost, nu veni, nu are... rost!
Când soarele luminează, când florile  sunt şi polenul proştişor perpetuiază, ce rost mai au albinele?
Dar noi?

Singur este regretul
Unicul timp este prezentul... nume pentru ETERNITATE...

SEXUL...Trandafirul Nrgru... al diavolui!

CUCUL

De ce cucul este singur, oameni buni?
Pentru că poate, spune prostul, de la casa de nebuni...
( n-ar mai trebui să poată, să aibă şi el, viaţă dată!)
Dar nici puiul nu şi-l poate creşte singur...
spune altul:
se naşte pervers ucigaşul  altui pui,
trăieşte singur şi pleacă dincolo fără alai,
toată lumea-l cunoaşte,
chiar dacă arareori îl vede pe plai.
Este al nimănui, a tuturor este,
e pasărea ajunsă de poveste...
 De ce cucul este singur, oameni buni?
Pentru că e "cuc" . spune înţeleptul, din casa de nebuni:
I-a văzut cineva ochii trişti, ori nopţile şi zilele lui singure,
l-a întrebat cineva de ce fuge,
 de ce se ascunde, unde se duce?
Cucul răspunde:
La naiba cu întrebările, oricum răspuns nu au,
ce am făcut am primit, de la nimeni nu iau:
când am venit pe lume, închisă era poarta,
aşa lovitu-ma SOARTA!
De ce este cucul singur, oameni buni?
Ia mai staţi în banca voastră, VOI,
de la casa de nebuni!


poezie dedicata unui om, lipsit de esenta in sine...de OM...GABY GHIMBOSU !!

VRAJA SĂRUTULUI

sărutul, o sublimă magie

două lumi uneşte

sens dând universului o clipă

transcende realul, trupul pluteşte

pe câmpul de flori împletit în aripă

sărutul, un scut plin de vraja

uitării de sine

când lumea întreagă este mireasa

doar soarele mire

lumea întreagă îmbrăţişării trimite-o

braţelor mele de foc

vino iubito, sărută-mă viu

uneşte sufletele la loc

atunci iubitul tău am să fiu

Eternitate- cuvânt diamantizat-

Timpul trece peste noi...  sau noi trecem prin timp?
Ca entitate abstractă, timpul are o teribilă calitate: memorie.
Dacă timpul a trecut peste noi, atunci am ratat... viaţa.
Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de efemeritatea
existenţei noastre
Vedeţi? Vă scriu o poezie despre diamante. Puţini aJung la ele!
 Proştii şi muriţii. Două categorii  care  se iubesc .Total.
Nu prea rimează, dar rămâneţi în portal.
Timpul rămâne acolo, acolo unde banalul, nesemnificativul
ori prostia au găsi rost!
Pentru ca timpul să diamantizeze cu nemurire ceva, ori pe... cineva, 
ar trebui să tangenteze cu excepţionalul, genialul, ori... perfecţiunea(?)... 
A trecut cumva, timpul peste piramidele egiptene? 
Nu! Ele au trecut prin timp!
A îmbătrânit cumva timpul valsurile vieneze? 
Ori Balada lui Ciprian Porumbescu?
Nu!NU! NU!
Nu vă mai KK-ţi pe voi, smartfoniştilor!
S-a scumpit hârtia igienică la trei rânduri.
Ce este... diamantizat, nu prinde riduri
Uitaţi-va la noi: îmbătrânim, uneori chiar urât de tot! 
Ridaţi şi împedicaţi, ne clătinăm spre murire.

Departe de noi nemurirea! 
Lasă omule, măcar o mică piramidă de iubire în urma ta,
măcar un şoptit vals în ritmul fericirii, 
ori o baladă de credinţă... în bine!
Dacă nu vrei să laşi nimic în urma ta, 
lasă un munte de slavă pentru cel ce ţi-a
permis să fii! 
UN RÂU DE LACRIMI PENTRU CEI CE  TIMPUL TRECE PESTE EI, NU  PENTRU CEI CE TREC PRIN TIMP! 

Este doar o poezie, despre ceea ce ar trebui să devenim ! 

ŞI OAMENII SUNT CULEŞI

Aţi văzut vreodată un pom supraîncărcat de rod? Crengile îi stau încovoiate, închinându-se parcă Pământului, sau plângând lui, copleşite de povară, neputiincioase.
Cineva trebuie să culeagă preamultul... altfel, întreaga coroană se va frânge, pomul se va usca. Inevitabilul se va produce dacă nimeni nu-l va culege.
Pământul, acest gigantic şi teribil arbore al universului, rodeşte şi iar rodeşte...
Oamenii-fructe stau aninaţi în coroana din creştetul planetei, înmulţindu-se iar şi iar.
Priviţi ochii-ocean ai Pământului, trişti si înlăcrimând în topirea gheţarilor, în taifunuri şi cicloane avertizatoare.
Ar suporta el, Pământul, şi paisprezece, douăzeci de miliarde... de fructe-oameni, dacă ele nu ar mai caria propriile crengi pe care cresc. Dacă nu ar mai otrăvi chiar şi rădăcina care susţine coroana, cu stupiditatea şi lăcomia lor. Atunci, Pământul se resemnează: ştie că Forţele Universului vor veni, cu un mare paner împletit din foc şi pară, şi va culege fructele-oameni prea coapte, putrezite! Dar cum nimic nu se pierde, va zdrobi poamele fermentându-le, transformându-le... în mustul dulce al unui nou început.
Apoi, vinul tare şi pur va ameţi viaţa altundeva, departe, departe...
Până atunci însă, Pământul tot îşi iubeşte poama rea, şi o alină în cântece de leagăn seismice, o spală iubitor, în revărsări de ape inundătoare, parfumate cu miresme ale naturii, şi o purifică în focul pădurilor arzânde, care fac din mână a ... adio, ne vedem altundeva: aici a sosit vremea culesului! Totul pentru aducere-aminte: ce  este frumos şi bun, nu trebuie distrus!
Şi cântă, şi cântă
el pământul
leagănul descântă
nani, nani
copilaşii mei
adormiţi printre scântei
phoenicşi ce veţi naşte iar
sper să nu fie-nzadar.
( aici este inventar)
   au revoir!

"CE TRIŞTI SUNT CÂINII N-ORAŞUL NIMĂNUI" sau scrisoare către un om( curajos) între oameni: ION ZIMBRU

"Se scarpină pe capră primarul inutil"
Aici chiar ai aprins fitil
"oraşul putrezeşte cu astfel de cârmaci"
Ai zis-o pur şi simplu... când nu taci!
"ciracii lui fac nani şi cască virtuos"
Ai zis-o nene aici(a) chiar frumos...
"E placul populimii să pună pe grătar
tâmpenii alăptate de-asemenea primar...
îl laudă prin crâşme şi prin autobuz,
dar scroafa gălăţeană e moartă-n cucuruz! "
Dar porcii, porcii când vor găsi porumbul
să facă cunoştinţă cu carâmbul (iertaţi cacofe...)
piciorului în fund, dat în sfârşit, de... deşteptaţi:
lăsaţi-ne în pace, daţi-vă plecaţi!
Zi nene tot aşa, că bine îi mai zici:
"cetatea se dărâmă, abia mai suflă... vai!"
Politica ne-ngroapă sub ziduri de chirpici,
dă-i un pumn, ba doi, ba chiar trei să-i dai
când
"alegătorii scuipă prezentul în tramvai,
în ochi, în sănătate, în şcoală şi-n statui... "
Ai dreptate:
"doamne, ce trişti sunt câinii n-oraşul nimănui!"
Respect omul cu pieptul înainte, curajos,
ce drept stă-n trei picioare, nu... pe jos.
O fi războinic, o fi pacifist?
O tempora,
"scuip, deci exist!"

P.S. să ne auzim de bine, dragă OMULE!

CASTELUL CU FERESTRE ALBE

Nu scrie nicio adresă
la uşa castelului meu
lacătul l-am aruncat
sus
nu a mai căzut
doar o floare la uşă
se vrea văzută nu amuşinată
pereţi pictaţi în propoziţii
linişte de amintiri
poezie crescută legănată
în crengile arborelui
rădăcină de univers
nu scrie nicio proprietate
la uşa castelului meu
a tuturor este fila albă
din rama ferestrelor ochi închis de maladia lumiilor
picurători de semne litere cuvinte
pentru apa tuturor
ultima tristeşe uitată în nesf'rşit
poemul castelului meu
are uşi deschise
intraţi poftiţi la masa stelelor
serviţi de bine în pocale de linişte fără nelinişte
clipiţi cu de pace războaielor de sine
zi de zi noapte de noapte intrar-ar toţi la mine
au smuls uşile neâncuiate
aruncându-le toate
azi vântul spulberă filele prin aer
castelul alb făcând din verde
dar nu am dat pe nimeni afară venind
strâng pumnii cu zeii păgâni strivind
veniti poftiţi la masa de stele
staţi lângă mine...ori printre ele.

ÎŢI MAI ADUCI AMINTE IUBITO

Îţi mai aduci aminte iubito? În aprilie magnoliile înfloreau deasupra noastră, mai albe ca albul şi aproape la fel de frumoase ca tine. Dar ninsoarea din luna mai, roz-albă, din cireşii sub care ne făceam naivi, promisiuni?
Pe buzele tale a poposit o petală, pe care am cules-o timid. Tu fremătai, în clipa când buzele s-au atins.
Cred că am iubit atât de mult florile toate... încât am ezitat să culeg una, una măcar, pentru mine... pentru noi.
Am preferat să mă ningă ele cu perenitatea lor, să mă învăluie cu parfumul timpului lor, fără a întinde mâna
pentru a desprinde vreuna din lumea ei. S-ar fi ofilit înainte de vreme, fără rost. Aşa, acolo, pe crenguţa ei,
avea o menire: să se-nfructifice...
Să-ţi pese doar de tine, restul fiind doar prefăcătorie... ECE EGO!
Iubirea este adevăr, aşa cum adevărul nu poate fi decât iubire!
Dar sunt... relativ mulţumit, pentru că bunul Făcător de Oameni, dăruieşte în fiecare zi câte o speranţă omului. Îţi aduci aminte iubito, oriunde ai fi din inexistenţa ta? M-ai lăsat la mila speranţelor dăruite!
Dacă am trăit o viaţă fără să te găsesc(să iubesc),viaţa-mi rost a mai avut oare?
Se spune că toţi oamenii au umbra mare... la asfinţit! Astăzi, umbra mea mărită este destul, încât tristeţea să mă poată cuprinde. Merg şi acum sub ninsoarea cireşilor, pe lângă magnoliile din parc, dar umbra, draga mea umbră, se măreşte, se măreşte: nu-i pasă de ochii mei umeziţi de inexistenşa ta, iubito!
Dar nu mă învinovăţesc. Voi primi speranţe şi dincolo... de dincolo.
Va mai exista oare vreo umbră?! Da, doar a regretelor de a fi irosit unica şansă.
Nu o irosiţi, dragii mei...

Mă ţii de mână iubito?
Dincolo e viaţa
O vezi?
Dincolo de fereasrtă.
Rămâi cu mine de partea asta
Nu fugi, te vor prinde.
Uite, o lacrimă din pleoapa mea
A căzut pe ochiul ei
Nu o şterge, e darul meu pentru tine
Lumina din geam.
Să ştii iubito
Altă lacrimă
Nu am...