LOZUL CEL MARE

Mergem prin viţă. De fapt, toţi suntem doar simpli călători, şi mergem, mergem prin viţă, trecători, neştiitori, întrebători.
TOŢI DIN JURUL NOSTRU ŞTIU, NOI NU! Animalele, plantele, ştiu ce au de făcut, aştrii cerului nu-şi pun întrebări pentru că ştiu de unde au venit şi încotro se îndreaptă. Doar oamenii nu! Este posibil, ca unicile fiinţe inteligente să nu poată sti nimic? Atunci la ce bună raţiunea ? Poate de aceea suntem atât de... autodestructivi... De ciudă! Că nu ştim numic, că nu putem afla ceva esenţial, că suntem... opriţi să luăm contact efectiv cu adevărul! În fond, toţi am tras Lozul cel Mare! Cum poate fi numit cineva care a câştigat premiul maxim, şi nu se duce să-l revendice? Stă liniştit, merge şi iar merge prin viaţă, neştiitor, trecător, indiferent... , cu un fierăstrău mental defect, pe care îl foloseşte doar pentru a-şi tăia creanga pe care stă? Sunt mai aproape, mai uşor de obţinut drogurile, alcoolul, sexul. Mai este indiferenţa, individualismul. De ce să bagi mâna în buzunar, să scoţi Lozul cel Mare, şi să mergi să-l foloseşti...
Am scris aceste rânduri, în urma discuţiilor cu un vechi prieten, care a demonstrat o profundă înţelegere a lumii, un mare talent, dar care nu... făcea nimic! Poate îl cunoaşte-ţi, sau poate sunteţi chiar... voi!
Să iubeşti este foarte greu, cu adevărat... Din nefericire, pare lucru hotărât, să rămânem perdanţi, cu Lozul cel Mare în buzunar!

Tu întrebare, pleacă de la mine
peste valuri din munţii atinşi de cerul
pe care-l uităm iar şi iar.

NICIUN SCRIITOR NU AR TREBUI SĂ POATĂ...

Niciun scriitor nu ar trebui să poată... să-şi ucidă eroii.
Fiind o entitate aparte, şi singura care poate să se ... joace de-a Dumnezeu, când nimeni nu ar trebui să o facă, de ce ar face el excepţie? Poate, tocmai datorită acestui privilegiu, anumiţi oameni au ales să scrie, unii chiar cu talent autentic! Pot crea şi face ce vor cu personajele lor. Se folosesc de ele, ca un substitut al propriilor eşecuri, ori ca o fictivă trăire a visurilor neîmplinite... Se joacă de-a Dumnezeu cu aceste puteri magice, la care cred că au dreptul... Scritorule, dacă tot eşti magician, nu ucide. Latura întunecată a firii omeneşti, tu uită! Doar lumină fii. Dar nu poţi, ştiu că nu poţi să uiţi că eşti om, iar omul este fiinţă grea: nu cere, nu ştie, nu vrea. Tu îţi spui: cerul m-a cuprins în visul lui despre necuprindere, dorinţa sa întru armonie îmi cântă simfonia mişcării. Îndrăgostit călător, urmez drumul cărărilor dintre sori, şi fac mănunchiuri din lumina lor, pe care le vreau trimise locurilor unde omul, purtător de inimă luptătoare împotriva celor ce se opun vieţii, însămânţează pământul cu iubire.
Teme-te de această teribilă posibilitate, şi... nu mai ucide!
O, dar vă rog să mă iertaţi, cred că am cam luat-o razna. Era doar o idee venită, aşa, din tristeţe...
Pentru că cerul are visul lui, el speră veac după veac, la sărutul omului, la îmbrăţişarea lui într-un întreg...

SFERA

SFERA

Nu am înţeles... nu înţelegem, şi greu vom înţelege! Că nu putem funcţiona singuri că suntem un singur organism multifuncţional. Dar fugim, fugim cât mai departe de ceilalţi NOI! Nu putem suporta normalitatea unora, sau suferinţa ori trăirile altora. Priviţi sfera. Este alcătuită din milioane de puncte anonime care o urmează, oriunde se va rostogoli. Iar ea, sfera, nu poate la rândul ei, exista fără acele puncte care o întregesc. Orice trăire pe care un punct din sferă o manifestă, este preluată de celelalte, prin vibraţia pe care aceasta o emite, fiind universală. Ea înfiorează toate celelalte puncte, adică...sfera: imperceptibil în aparenţă dar, profund pentru entitatea în sine! Urmările sunt dezastruoase sau... benefice. Atât timp cât ceea ce facem este doar pentru noi înşine, nu putem iubi. Pe nimeni şi nimic! Putem deveni atât de răi, că în iad nu vom putea avea nicio surpriză! Nu ne rămâne decât să alegem una din extremele existenţei noastre: inocenţa copilăriei, ori înţelepciunea bătrâneţei. Copilăria este... inconştienţă, înţelepciunea o copilărie conştientă... Ambele se integrează sferei. Perioada de mijloc este un dezastru. Este doar o luptă permanentă pentru visuri, idealuri, scopuri şi speranţe, toate irealizabile după cum le dorim în esenţa lor. Doar desertăciune! Universul îţi oferă doar ce îţi trebuie, nu ceea ce îţi doreşti. Atunci? Atunci lasă dragostea falsă faţă de animalele de companie, lasă paravanul comod al face book-ului, unde poţi spune tuturor că-i iubeşti, fără obligaţii, şi redicţionează puritatea sentimentului unic, întregii sfere. Alătură-te celorlalte puncte, vibrează la unison, sau măcar... încearcă: Nu mai fugi, nu mai fugi omule de iubirea celorlalţi. Dă LIKE!

SFERA

Rotire prăvălită

margine mişcătoare-n revenire

iar şi iar punct nemişcat

înaintea virgulei

infinitului urmat

Tu eu şi el

al marginei de lume

răsucită-n jurul lui

stăm ori nu stăm

suntem ori nu suntem oricui

Sfera verbului a fi

la capătul orei

veacului timpului

rostogolită de puterea

a iubi

Din urmă nu ne ajunge

nimic

nu putem ajunge

din urmă pe nimeni

Distanţa dorinţă arde

apropierea voinţă desparte

spaţiul sferei umplut

punct cu punct

pe pământ

fără sfârşit fără-nceput

sclavie dulce-n jurământ!

DRUMUL CE TRECE PRIN NOI 2

Lupta dintre bine şi rău nu poate fi câştigată de nimeni. Ea trebuie dusă permanent.
Pentru ca noi să putem fi AICI. Dacă una din părţi ar câştiga lupta definitiv, atunci AICI şi A FI
nu ar... exista, de unde dezolanta concluzie: în viaţă învăţăm din experienţă, că nu învăţăm nimic!
Că nu ştim nimic, că nu aflăm nimic!
Astfel stând lucrurilem mă întreb: putem muri fără ca Doamna M. să fie prezentă la final?
Dacă da, atunci vom putea spune că am trăit fără a fi... vii!
Să fie oare acesta, marele adevăr al existenţei noastre îndoielnice?
Era doar o idee, până atunci, haideţi să fim frumoşi şi buni, că nu avem nimic de pierdut.

Am învăţat că nu pot învăţa nimic
am aflat că nicicând nu pot afla ceva.
Am trăit fără a şti ce-i viaţa
am iubit fără a şti iubi.
Am cântat fără să scot vreun sunet
am pictat color sfârşind alb-negru.
Am înnotat fără a mă uda
şi am zburat doar în picaj zdrobit.
Nimic făcut-am bine în lumea ce-am venit:
atunci la ce bun Doamne ne-ai adus
dacă ne laşi trăi cu fundu-n sus?

DRUMUL CE TRECE PRIN NOI

Dintre Bine şi Rău, doar răul poate fi văzut: este atât de evident!
Ca o aură roşie, pestilenţială, acoperă sfera planetei.
Doar ici şi colo, sclipirile alb-albastre ale Binelui, încearcă să penetreze
teribila strânsoare, pentru a putea cere ajutor dincolo de ea, în depărtări.
Cea mai mare izbândă a Răului, este lucrarea lui de A PUTEA convinge
oamenii că BINELE nu există!



Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
răspunsuri urmărind
crepusculare ore rătăcind,
dar nu stau, nu stau pe loc să le-ating
răpuse de alte întrebări
din urmă venite tropăind
galopul calului de bici gonind.
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
să aflu de ce timpul
lasă-n iarnă oamenii goi,
am urmărit seva vieţii
prin trunchiul uman revărsată
de steaua de dincolo ce privirii
nu se  vrea văzută sclipirii vreodată...
Oricât de mult,
am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
nu m-am apropiat de a şti,
nicicând n-am aflat taina de-a fi,
n-am putut găsi nici pe el nici pe tine,
nu m-am apropiat nici mai mult ori puţin
nu m-am apropiat nici de mine!

OMUL

NU CERE să se nască
în a naturii lume  vii,
el, scânteia ce putea oriunde-a străluci.
Spulberat din mantia cerească,
ca praful în lume să trăiască,
se-aşează ici şi colo strigând "e ocupat",
dorul frângându-l lumescului păcat
NU ŞTIE să trăiască
când vieţii fu trimis căzut
asemeni oalei ce răsucită-n lut,
forma rotundă prinde
sfârşită-n început:
tot plânge toarta-i că nimeni n-o apucă
pe bolta cerului la loc s-o ducă...
NU VREA să moară,
dar nici s-o mai lungească nu,
de vii se-agaţă foarte
negând propria-i moarte,
când uşa întredeschisă poate şti
cum lutu-i foc de aur în braţe de etern,
nicicând a fi nevoie pe scară-a mai sui
treptele luminii, spre marele Eden!
Ah OMUL, fiinţă grea,
Nu cere, nu ştie, nu vrea!

POVESTE

A fost odată ca niciodată 
a fost... ba chiar acum,
Un colţişor de Eden unde pământul bun,
ah, prost arat era de cei ce duceau plugul,
degeaba trăgeau boii iar iar înroşind jugul.
Cei ce conduceau, cu pietre aruncate fel de fel,
 parcă-ncercau să rupă munca lamei de oţel.
Au şters atunci trudiţii, de sânge jugul, cu iubire,
şi au plecat paria deşertului să-nşire
în hărnicia lor, cu câmpuri înverzite,
doar inima ştiind durerea în palmele trudite.
Dar au lăsat în urmă copiii şi bătrânii
să îi ajute soarta, mila ori străbunii.
Bătrânii se rugau pentru copiii mari plecaţi,
cei mici la cer plângeau să nu fie uitaţi.
Pe prispa unei case din vechiul său pridvor,
sta un bătrân cu falca în palmă gânditor.
Se tot ruga căruntul la pasărea din cer,
s-aducă veşti mai bune în sufletu-i stingher,
de la copilul drag, plecat în lumea nouă,
unde părea că încă tot mai plouă
pământul prea muncit şi unde poţi să sameni,
putându-se trăi asemeni unor oameni !
Dar pasărea din cer nici nu băgă de seamă,
tristeţea de pe prispă şi inima sărmană.
Pe undeo-i fi copile, pe unde pasu-ţi greu
mai calcă prin străini, de uiţi de tatăl tău?
A ruginit pământul, şi plugul a-nverzit,
de când meleagul drag de mult ai părăsit...
Jos, de pe cărarea urcând în panta lină,
un copil pal şi slab, părea încet să vină.
Era atât de trist, încât se-mpiedică,
dar observă bătrânul pe prispă care stă.
O, nu mai plânge, sunt eu, copilul părăsit,
de-ai săi părinţi plecaţi, nici eu nu-s prea iubit...
Ţi-am adus o floare, să-ţi mai aline dorul
să nu mai uzi cu lacrimi, nici prispa nici pridvorul.
Bătrânu-ntinse mâna, să ia mai întâi floarea,
dar ochi-aproape orbi priveau adânc doar zarea.
Luă, în braţele bătrâne copilul cel plăpând,
la pieptul său strângându-l, aproape sufocând.
Spune-mi TATĂ copile drag mie pe pământ,
şi îmi va fi în veci, ca floare pe mormânt.
Măcar o dată să mai aud cuvântul,
apoi iar să adie , s-adie iară vântul.
Ah, tu copile, copile tare drag,
acuma pot pleca, pleca departe-n larg!
Atât spuse bătrânul şi ochii-i se albiră,
se-ntinse cald pe prispă şi nici nu mai respiră.
Vai, unde pleci TATĂ, aşa ai vrut să-ţi spun,
dar şi mai singur lumii mă laşi ca pân-acum!
Aşeză apoi floarea pe pieptul liniştit
şi un sărut pe-obrazul de viaţă părăsit.
 Atunci, în pieptu-i firav se auzi bătând,
o inimă mai tare ca stânca pe pământ.
Cu pumnu-ntins spre zarea de unde-a început
să vină-n lume răul, cel care-a despărţit
pe fiu de tată, pe fiu de mamă părăsit.
Ah, când voi fi mare, ca fulger voi veni
şi-n negrul piept de câine voi trăsni!

Cu fruntea sus şi ochii adânc privind tot zarea,
plecă pe deal copilul, urmând... CĂRAREA!