POVESTE

A fost odată ca niciodată 
a fost... ba chiar acum,
Un colţişor de Eden unde pământul bun,
ah, prost arat era de cei ce duceau plugul,
degeaba trăgeau boii iar iar înroşind jugul.
Cei ce conduceau, cu pietre aruncate fel de fel,
 parcă-ncercau să rupă munca lamei de oţel.
Au şters atunci trudiţii, de sânge jugul, cu iubire,
şi au plecat paria deşertului să-nşire
în hărnicia lor, cu câmpuri înverzite,
doar inima ştiind durerea în palmele trudite.
Dar au lăsat în urmă copiii şi bătrânii
să îi ajute soarta, mila ori străbunii.
Bătrânii se rugau pentru copiii mari plecaţi,
cei mici la cer plângeau să nu fie uitaţi.
Pe prispa unei case din vechiul său pridvor,
sta un bătrân cu falca în palmă gânditor.
Se tot ruga căruntul la pasărea din cer,
s-aducă veşti mai bune în sufletu-i stingher,
de la copilul drag, plecat în lumea nouă,
unde părea că încă tot mai plouă
pământul prea muncit şi unde poţi să sameni,
putându-se trăi asemeni unor oameni !
Dar pasărea din cer nici nu băgă de seamă,
tristeţea de pe prispă şi inima sărmană.
Pe undeo-i fi copile, pe unde pasu-ţi greu
mai calcă prin străini, de uiţi de tatăl tău?
A ruginit pământul, şi plugul a-nverzit,
de când meleagul drag de mult ai părăsit...
Jos, de pe cărarea urcând în panta lină,
un copil pal şi slab, părea încet să vină.
Era atât de trist, încât se-mpiedică,
dar observă bătrânul pe prispă care stă.
O, nu mai plânge, sunt eu, copilul părăsit,
de-ai săi părinţi plecaţi, nici eu nu-s prea iubit...
Ţi-am adus o floare, să-ţi mai aline dorul
să nu mai uzi cu lacrimi, nici prispa nici pridvorul.
Bătrânu-ntinse mâna, să ia mai întâi floarea,
dar ochi-aproape orbi priveau adânc doar zarea.
Luă, în braţele bătrâne copilul cel plăpând,
la pieptul său strângându-l, aproape sufocând.
Spune-mi TATĂ copile drag mie pe pământ,
şi îmi va fi în veci, ca floare pe mormânt.
Măcar o dată să mai aud cuvântul,
apoi iar să adie , s-adie iară vântul.
Ah, tu copile, copile tare drag,
acuma pot pleca, pleca departe-n larg!
Atât spuse bătrânul şi ochii-i se albiră,
se-ntinse cald pe prispă şi nici nu mai respiră.
Vai, unde pleci TATĂ, aşa ai vrut să-ţi spun,
dar şi mai singur lumii mă laşi ca pân-acum!
Aşeză apoi floarea pe pieptul liniştit
şi un sărut pe-obrazul de viaţă părăsit.
 Atunci, în pieptu-i firav se auzi bătând,
o inimă mai tare ca stânca pe pământ.
Cu pumnu-ntins spre zarea de unde-a început
să vină-n lume răul, cel care-a despărţit
pe fiu de tată, pe fiu de mamă părăsit.
Ah, când voi fi mare, ca fulger voi veni
şi-n negrul piept de câine voi trăsni!

Cu fruntea sus şi ochii adânc privind tot zarea,
plecă pe deal copilul, urmând... CĂRAREA!