DRUMUL CE TRECE PRIN NOI 2

Lupta dintre bine şi rău nu poate fi câştigată de nimeni. Ea trebuie dusă permanent.
Pentru ca noi să putem fi AICI. Dacă una din părţi ar câştiga lupta definitiv, atunci AICI şi A FI
nu ar... exista, de unde dezolanta concluzie: în viaţă învăţăm din experienţă, că nu învăţăm nimic!
Că nu ştim nimic, că nu aflăm nimic!
Astfel stând lucrurilem mă întreb: putem muri fără ca Doamna M. să fie prezentă la final?
Dacă da, atunci vom putea spune că am trăit fără a fi... vii!
Să fie oare acesta, marele adevăr al existenţei noastre îndoielnice?
Era doar o idee, până atunci, haideţi să fim frumoşi şi buni, că nu avem nimic de pierdut.

Am învăţat că nu pot învăţa nimic
am aflat că nicicând nu pot afla ceva.
Am trăit fără a şti ce-i viaţa
am iubit fără a şti iubi.
Am cântat fără să scot vreun sunet
am pictat color sfârşind alb-negru.
Am înnotat fără a mă uda
şi am zburat doar în picaj zdrobit.
Nimic făcut-am bine în lumea ce-am venit:
atunci la ce bun Doamne ne-ai adus
dacă ne laşi trăi cu fundu-n sus?

DRUMUL CE TRECE PRIN NOI

Dintre Bine şi Rău, doar răul poate fi văzut: este atât de evident!
Ca o aură roşie, pestilenţială, acoperă sfera planetei.
Doar ici şi colo, sclipirile alb-albastre ale Binelui, încearcă să penetreze
teribila strânsoare, pentru a putea cere ajutor dincolo de ea, în depărtări.
Cea mai mare izbândă a Răului, este lucrarea lui de A PUTEA convinge
oamenii că BINELE nu există!



Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
răspunsuri urmărind
crepusculare ore rătăcind,
dar nu stau, nu stau pe loc să le-ating
răpuse de alte întrebări
din urmă venite tropăind
galopul calului de bici gonind.
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
să aflu de ce timpul
lasă-n iarnă oamenii goi,
am urmărit seva vieţii
prin trunchiul uman revărsată
de steaua de dincolo ce privirii
nu se  vrea văzută sclipirii vreodată...
Oricât de mult,
am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
nu m-am apropiat de a şti,
nicicând n-am aflat taina de-a fi,
n-am putut găsi nici pe el nici pe tine,
nu m-am apropiat nici mai mult ori puţin
nu m-am apropiat nici de mine!

OMUL

NU CERE să se nască
în a naturii lume  vii,
el, scânteia ce putea oriunde-a străluci.
Spulberat din mantia cerească,
ca praful în lume să trăiască,
se-aşează ici şi colo strigând "e ocupat",
dorul frângându-l lumescului păcat
NU ŞTIE să trăiască
când vieţii fu trimis căzut
asemeni oalei ce răsucită-n lut,
forma rotundă prinde
sfârşită-n început:
tot plânge toarta-i că nimeni n-o apucă
pe bolta cerului la loc s-o ducă...
NU VREA să moară,
dar nici s-o mai lungească nu,
de vii se-agaţă foarte
negând propria-i moarte,
când uşa întredeschisă poate şti
cum lutu-i foc de aur în braţe de etern,
nicicând a fi nevoie pe scară-a mai sui
treptele luminii, spre marele Eden!
Ah OMUL, fiinţă grea,
Nu cere, nu ştie, nu vrea!

POVESTE

A fost odată ca niciodată 
a fost... ba chiar acum,
Un colţişor de Eden unde pământul bun,
ah, prost arat era de cei ce duceau plugul,
degeaba trăgeau boii iar iar înroşind jugul.
Cei ce conduceau, cu pietre aruncate fel de fel,
 parcă-ncercau să rupă munca lamei de oţel.
Au şters atunci trudiţii, de sânge jugul, cu iubire,
şi au plecat paria deşertului să-nşire
în hărnicia lor, cu câmpuri înverzite,
doar inima ştiind durerea în palmele trudite.
Dar au lăsat în urmă copiii şi bătrânii
să îi ajute soarta, mila ori străbunii.
Bătrânii se rugau pentru copiii mari plecaţi,
cei mici la cer plângeau să nu fie uitaţi.
Pe prispa unei case din vechiul său pridvor,
sta un bătrân cu falca în palmă gânditor.
Se tot ruga căruntul la pasărea din cer,
s-aducă veşti mai bune în sufletu-i stingher,
de la copilul drag, plecat în lumea nouă,
unde părea că încă tot mai plouă
pământul prea muncit şi unde poţi să sameni,
putându-se trăi asemeni unor oameni !
Dar pasărea din cer nici nu băgă de seamă,
tristeţea de pe prispă şi inima sărmană.
Pe undeo-i fi copile, pe unde pasu-ţi greu
mai calcă prin străini, de uiţi de tatăl tău?
A ruginit pământul, şi plugul a-nverzit,
de când meleagul drag de mult ai părăsit...
Jos, de pe cărarea urcând în panta lină,
un copil pal şi slab, părea încet să vină.
Era atât de trist, încât se-mpiedică,
dar observă bătrânul pe prispă care stă.
O, nu mai plânge, sunt eu, copilul părăsit,
de-ai săi părinţi plecaţi, nici eu nu-s prea iubit...
Ţi-am adus o floare, să-ţi mai aline dorul
să nu mai uzi cu lacrimi, nici prispa nici pridvorul.
Bătrânu-ntinse mâna, să ia mai întâi floarea,
dar ochi-aproape orbi priveau adânc doar zarea.
Luă, în braţele bătrâne copilul cel plăpând,
la pieptul său strângându-l, aproape sufocând.
Spune-mi TATĂ copile drag mie pe pământ,
şi îmi va fi în veci, ca floare pe mormânt.
Măcar o dată să mai aud cuvântul,
apoi iar să adie , s-adie iară vântul.
Ah, tu copile, copile tare drag,
acuma pot pleca, pleca departe-n larg!
Atât spuse bătrânul şi ochii-i se albiră,
se-ntinse cald pe prispă şi nici nu mai respiră.
Vai, unde pleci TATĂ, aşa ai vrut să-ţi spun,
dar şi mai singur lumii mă laşi ca pân-acum!
Aşeză apoi floarea pe pieptul liniştit
şi un sărut pe-obrazul de viaţă părăsit.
 Atunci, în pieptu-i firav se auzi bătând,
o inimă mai tare ca stânca pe pământ.
Cu pumnu-ntins spre zarea de unde-a început
să vină-n lume răul, cel care-a despărţit
pe fiu de tată, pe fiu de mamă părăsit.
Ah, când voi fi mare, ca fulger voi veni
şi-n negrul piept de câine voi trăsni!

Cu fruntea sus şi ochii adânc privind tot zarea,
plecă pe deal copilul, urmând... CĂRAREA!

malaxor-de-sentimente: OBLIVIO ACCEBIT

malaxor-de-sentimente: OBLIVIO ACCEBIT: Am urcat pe un fulger când el cobora inima-m aprins-o din razele privirii pe teama de-a cunoaşte am pus gheaţă şi foc la rădăcina copacul...

CLOROFILICĂ

Tu,omule,
ca frunza verde te întrebi mereu,
cum vei putea zbura
spre cer, spre curcubeu.
Întâi, te roagă
la seminţa purtătoare
de amintiri şi taine seculare,
să te răsară primei ramure în dar,
apoi tu vei putea spera
la ţelul lui Icar.
La anul, altă ramură
mai sus te va purta,
şi tot aşa în timpul ce-o urma
vei dormi iarna,
în primăvară trează,
treaptă cu treaptă te urmează.
Copacul, multe crengi
va înălţa în timp
urcându-te spre piscul lui de-Olimp...
unde când vântul lin va adia,
doar prima care-atinge vârful va zbura.