Clopoţeii vieţii sună doar pentru urechi desfundate şi ochi care şi-au spălat ferestrele cu apa cunoaşterii de sine, ce izvorăşte din munţii minţii ( nu din dealurile prostiei omeneşti ), crescuţi pe cea mai mare "planetă" a universului : omul.
De patru ori sună aceşti clopoţei. Dacă nu-i auzi niciodată, ai ratat. Viaţa. Destinul.
Cine îi aud, este doar pentru a şti că "e bine". Niciodată nu sună pentru a spune "e rău".Această latură... a existenţei nu este agreată .
Nu o semnalizează nimeni !
Doar noi înşini o putem face. Dar nu o facem niciodată...
Ne afundăm. Disperaţi, cerem ajutor, pe care nu îl primim. Atunci spunem că nu există... clopoţei.
Din fericire, măcar o dată în viaţă trebuie să îi auzim : când iubim. Orice! Dacă nici atunci nu-i auzim, îmi pare rău, dar trebuie să spun : ATENŢIE, BANDIŢII !!!
Mă scuzaţi, eu tocmai plecam. Sună...un clopoţel. Trebuie să răspund...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu