Lupta dintre bine şi rău nu poate fi câştigată de nimeni. Ea trebuie dusă permanent.
Pentru ca noi să putem fi AICI. Dacă una din părţi ar câştiga lupta definitiv, atunci AICI şi A FI
nu ar... exista, de unde dezolanta concluzie: în viaţă învăţăm din experienţă, că nu învăţăm nimic!
Că nu ştim nimic, că nu aflăm nimic!
Astfel stând lucrurilem mă întreb: putem muri fără ca Doamna M. să fie prezentă la final?
Dacă da, atunci vom putea spune că am trăit fără a fi... vii!
Să fie oare acesta, marele adevăr al existenţei noastre îndoielnice?
Era doar o idee, până atunci, haideţi să fim frumoşi şi buni, că nu avem nimic de pierdut.
Am învăţat că nu pot învăţa nimic
am aflat că nicicând nu pot afla ceva.
Am trăit fără a şti ce-i viaţa
am iubit fără a şti iubi.
Am cântat fără să scot vreun sunet
am pictat color sfârşind alb-negru.
Am înnotat fără a mă uda
şi am zburat doar în picaj zdrobit.
Nimic făcut-am bine în lumea ce-am venit:
atunci la ce bun Doamne ne-ai adus
dacă ne laşi trăi cu fundu-n sus?
marți, 29 august 2017
DRUMUL CE TRECE PRIN NOI 2
Etichete:
amintiri,
apocalipsa,
boema,
colectiv,
conştiinţă,
feeling,
foc,
frica,
malaxor,
metafizica,
noduri şi semne,
paranormal,
planete,
ratete culinare in versuri.,
timp
vineri, 4 august 2017
DRUMUL CE TRECE PRIN NOI
Dintre Bine şi Rău, doar răul poate fi văzut: este atât de evident!
Ca o aură roşie, pestilenţială, acoperă sfera planetei.
Doar ici şi colo, sclipirile alb-albastre ale Binelui, încearcă să penetreze
teribila strânsoare, pentru a putea cere ajutor dincolo de ea, în depărtări.
Cea mai mare izbândă a Răului, este lucrarea lui de A PUTEA convinge
oamenii că BINELE nu există!
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
răspunsuri urmărind
crepusculare ore rătăcind,
dar nu stau, nu stau pe loc să le-ating
răpuse de alte întrebări
din urmă venite tropăind
galopul calului de bici gonind.
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
să aflu de ce timpul
lasă-n iarnă oamenii goi,
am urmărit seva vieţii
prin trunchiul uman revărsată
de steaua de dincolo ce privirii
nu se vrea văzută sclipirii vreodată...
Oricât de mult,
am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
nu m-am apropiat de a şti,
nicicând n-am aflat taina de-a fi,
n-am putut găsi nici pe el nici pe tine,
nu m-am apropiat nici mai mult ori puţin
nu m-am apropiat nici de mine!
Ca o aură roşie, pestilenţială, acoperă sfera planetei.
Doar ici şi colo, sclipirile alb-albastre ale Binelui, încearcă să penetreze
teribila strânsoare, pentru a putea cere ajutor dincolo de ea, în depărtări.
Cea mai mare izbândă a Răului, este lucrarea lui de A PUTEA convinge
oamenii că BINELE nu există!
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
răspunsuri urmărind
crepusculare ore rătăcind,
dar nu stau, nu stau pe loc să le-ating
răpuse de alte întrebări
din urmă venite tropăind
galopul calului de bici gonind.
Am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
să aflu de ce timpul
lasă-n iarnă oamenii goi,
am urmărit seva vieţii
prin trunchiul uman revărsată
de steaua de dincolo ce privirii
nu se vrea văzută sclipirii vreodată...
Oricât de mult,
am mers în mine
pe drumul care trece prin noi,
nu m-am apropiat de a şti,
nicicând n-am aflat taina de-a fi,
n-am putut găsi nici pe el nici pe tine,
nu m-am apropiat nici mai mult ori puţin
nu m-am apropiat nici de mine!
Etichete:
amintiri,
apocalipsa,
boema,
colectiv,
conştiinţă,
feeling,
foc,
malaxor,
metafizică,
noduri şi semne,
paranormal,
planete,
prostie omenească,
ratete culinare in versuri.,
zohar
Abonați-vă la:
Postări (Atom)