UN BĂTRÂN CORĂBIER CĂTRE FIUL SĂU

Bună ziua copile!
Sunt eu, eu, cel călcat de trenul pierdut al proprie-i lipse de maturitate...
Sunt eu şi durerea mea, care în spasme contractă conştiinţa celor neştiute la timp!
Sunt calul care piere împiedicat de colţii  albiţi de ură ai lupilor, care sfâşie în dorinţa lor de putere, iubirea,  ce ar fi putut să ne unească !
Azi, mă scufunzi în apele adânci ale uitării, care mai întotdeauna, încearcă doar să scuze faptul greşelilor în faţa legilor firii. Legile Lui...
Durerea bătrâneţilor mă seacă, dar nu reuşeşte să doară, altele dor!
Mă doare depărtarea de tine! Doare cât de mult te-ai îndepărtat, ca un pui de vultur de cuibul lui, unde doar cojile de ouă le amintirilor mai spun că acolo a răsărit o viaţă din  sângele proprie-mi vieţi, viaţă pe care aripile au purtat-o pe vântul capricios al destinului! Departe de iubirea paternă, iubire pe care azi o ignori.
Acolo, sus pe creasta de munte a sufletului meu, cuibul singuratic al  începutului ce s-a vrut fericit, mai există !  Mă ocoleşti copile,  când vezi că paşii greoi abia mă mai poartă în urma ta acum, la bătrâneţe, şi trupu-mi se-ncovoaie.
Când erai mic, te învăţam să zbori, şi îţi cântam balade despre oameni buni...
Astăzi, când priveşti la păru-mi albit de vreme, te întrebi de ce se veştejesc arborii iarna...  Oricât de puternic va fi trunchiul, oricât de mult se va putea înălţa el spre lumină, timpul, ah, timpul, va încovoia trecutul, curbându-l spre un viitor relativ, dar inevitabil...
Dorul de tine mă mistuie, copile! Ca o corabie singură în largul mării ce şi-a pierdut catargele, trupul meu bătrân se rătăceşte prin lume căutându-te! Unde eşti copil drag?
Ochii mei,  aproape orbi, tot caută zâmbetul tău de înger iubit să ţi-l mai vădă, să se bucure de unicul chip ce a dăruit iubirea adevărată privirilor lor,  şi singura cunoscută-n viaţă , despre care nu credeau că poată să doară atât de mult ! Te doare ceva? Ai ce îţi trebuie, sau în exilul tău, departe de ţară, eşti rănit ca pretutindeni, de răutatea umană? Iubirea care ne-ar fi putut uni este mai puternică decât ura sădită în sufletul tău curat, de oamenii care au dorit să ne despartă!
Nu uita copile, tu eşti viitorul care curând va deveni trecut pentru un alt viitor!
Viitorul naşte la infinit, ca o cometă care lasă o dâră efemeră de lumină în urma ei, vlăstare ale trecutului ce se vor uni pe curba perfectă a cercului universal, înfăptuind astfel voinţa voinţelor, cara a poruncit continuitatea...
Viitorul şi trecutul, sunt unul şi acelaşi! Depinde de perspectivă... Tu nu ai fi putut exista fără mine, aşa cum eu nu voi putea exista într-un alt viitor, fără ca cineva să fi fost trecut pentru mine...
Adu-mi, înger drag, te roagă un tată, catargul doar pentru o clipă înapoi, fie ea şi doar pentru adio, şi aşează-l pe trupul gârbovit şi lovit de valuri al corabiei inimii mele. Nu mă lăsa acum, în pragul celeilalte porţi, rătăcit şi singur în ultima croazieră a vieţii,  spre necunoscut!
Nici muri nu pot, sufletul nedându-mi voie înainte de a te mai vedea, şi de a-mi spune, pentru ultima oară, TATĂ!
Fiule drag, în larg...  îmi pierd catargele...
Adie în pânza sufletului meu, cu dragostea ta de copil pentru un bătrân corăbier, tată al unui viitor, ce se roagă zilnic pentru ca trecutul lui să nu fie ca al ... trecutului său !!!

Mereu am stat cu pânza-n vântul gândurilor mele
Şi nava-mi era mamă.
Acum, sunt eu o navă, plutind cu vela sus
Sub valuri de pământ
Şi nu am nicio dană să acostez în gând
Unde un mal se rupe, lăsând iubiri pe ape
Şi unde un catarg străpunge norul jos
Abisului din larg...
Oglindă am întins, spre strălucirea apei
Unde albastrul mării priveşte-n ochiul meu
Şi vântul bate-n ea, acum dar fără rost...
În curcubeul vieţii, unde am fost eroare,
Sau poate nu am fost!
Iubirea mea se stinge şi se aprinde iar,
Cu sufletul stând gol încinsului din jar...
Unde am ars în sânge... speranţele-n zadar.

A SFÂRŞI ÎN... PROPRIA PROPOZIŢIE

Fiecare spirit, în viaţa ce urmează a o experimenta, primeşte un număr fix de cuvinte pentru a fi rostite, un număr fix de respiraţii, un număr fix de clipiri ale pleoapelor, etc. Toate acestea sunt într-o strânsă legătură, astfel că dacă una din ele se epuizează, toate celelalte fac la fel. Atunci are loc sfârşitul existenţei. Cuvântul, această teribilă forţă universală, are locul prim în existenţa fiecărei fiinţe umane.
Bine, o să-mi spuneţi, dar un mut nu rosteşte niciun cuvânt, atunci cum de mai... trăieşte? Simplu, vă răspund eu: le gândeşte! Ceea ce este acelaşi lucru. Ştim cu toţii că un cuvânt este mai întâi gândit, apoi rostit...
Altfel nu se poate. Orice executare este precedată de comandă!
Fiecare cuvânt smulge din sfera fierbinte a spiritului cantităţi enorme de energie, şi astfel se poate deplasa impulsionat de gând, pe distanţe nelimitate. Dacă Universul ar putea fi scanat, s-ar putea lesne observa o infinitate de vectori urmaţi de cuvintele rostite. Unele din aceste trasee sunt precise, pentru că ştiu care le este ... ţinta. Altele, se deplasează haotic, neştiind încotro să ajungă... Acele cuvinte au fost rostite fără sens, de oameni care s-au abătut de la regulă ( şi sunt atât de mulţi!), rostind cuvintele fără a le gândi mai întâi... adică au gândit ei, dar fără... rost!
Aşa că, dragii mei, atenţie la cuvintele pe care le rostiţi. Ele pot fi distrugătoare ori vindecătoare...
Dacă se va continua cu rostirea cuvintelor aiurea, acestea vor zăpăci chiar şi Universul, care se ştie că a fost creeat sub puterea CUVÂNTULUI! El, Universul, va reacţiona asemeni unui uriaş computer, care a "primit" o enormitate de... comenzi greşite, anulabile: se blochează! Ba chiar, să nu ne mirăm, poate să .. explodeze! Doar este obişnuit cu... Big Bang-ul!
Dar, din nou atenţie, fiecare om îşi are propria propoziţie care îl defineşte! Majoritatea oamenilor nu cunosc aceasta, pentru că este inclusă în propriul nume pe care l-a primit spiritul său la venirea în ... viaţă!
Evident, nu este vorba de numele de botez, sau de vreun alt nume auto revendicat... Este NUMELE pe care îl poţi doar simţi, intui ori nu, într-o viaţă! El te defineşte ca entitate individuală, de-a lungul vieţii, şi-ţi arată drumul pe care trebuie să calci. Nefericiţi cei ce nu-şi cunosc numele! Vor trebui să o ia de la început, iar şi iar, până vor afla cine sunt! Abia atunci, liniştea va poposi şi în sufletul lor...
Dragii mei, nici eu nu-mi cunosc NUMELE, dar simt că propoziţia care mă defineşte, este... vă iubesc.
Nu-mi doresc alt lucru, la sfârşitul vieţii mele, decât SĂ POT MURI ÎN PROPRIA-MI PROPOZIŢIE!
Poate aşa îmi voi afla şi NUMELE, singurul care-mi va aduce pacea sufletului!
Mă repet: atenţie la cuvintele pe care le rostiţi: ele distug ori vindecă!Nu risipiţi zestrea, nu trebuie să rămâneţi... singuri!