MALAXOR

Sunt prins în lacrima ta,
lovesc cu pumnii în transparenţa marginilor ei
să răzbat  despre bucuria ta.
De culoare gustul gurii tale
e deajuns pentru-a muri.
Stau între braţele tale, ca într-o paranteză,
dincolo de ea este un semn de întrebare...
Mă lasă, mă ia, mă du-mă,
scoate-mă din roua plânsului tău
şi pune-mă notă pe cântecul iubirii
să-l audă lipsiţii de norocul ei...
Mă lasă, mă ia, mă du-mă
în limpezimea lacrimii tale,
tu, femeie, tot mai bună
eşti când... te doare iar te doare!
Iar eu tot stau în limpezimea lacrimilor tale...
Într-o zi până când
voi după tine... plângând!


Văzut-aţi ce face... malaxorul?

JUCĂRIA DE ARGINT

când silaba mea
se bâlbâe scuturând litera
pe coala de hârtie
o iau de mână şi o îndrum
către o alta şi alta
să se adune într-un cuvînt.
cuvântul de se clatină şi el
îl îmbrăţişez ca pe un copil ...
ce plânge
legănându-l pe colierul unui vers.
poezia copil se joacă
cu clopoţeii de argint
ritmând sunetul neauzit al depărtărilor
lovind clopotele ce săgetează
aducerii aminte
mistere ce se vor aflate.
cuvintele se ating între ele
mângâind vibraţia sunetului lor
în dulce armonie pentru cei ce vor
şi  sparge timpanul stupidităţii
ce a umplut portativul cunoaşterii
cu note false!
poezia neobosită de frumos
se întinde pe verticală în aşternutul ei alb
şi moţăie până se destramă în visare
în silabe
în alte silabe
în trăiri
în aflări
până ajunge iar un cuvânt
apoi altul
ce redeşteptarea aşteaptă
spre altă silabă, cuvânt şi poezie.