CASTELUL CU FERESTRE ALBE

Nu scrie nicio adresă
la uşa castelului meu
lacătul l-am aruncat
sus
nu a mai căzut
doar o floare la uşă
se vrea văzută nu amuşinată
pereţi pictaţi în propoziţii
linişte de amintiri
poezie crescută legănată
în crengile arborelui
rădăcină de univers
nu scrie nicio proprietate
la uşa castelului meu
a tuturor este fila albă
din rama ferestrelor ochi închis de maladia lumiilor
picurători de semne litere cuvinte
pentru apa tuturor
ultima tristeşe uitată în nesf'rşit
poemul castelului meu
are uşi deschise
intraţi poftiţi la masa stelelor
serviţi de bine în pocale de linişte fără nelinişte
clipiţi cu de pace războaielor de sine
zi de zi noapte de noapte intrar-ar toţi la mine
au smuls uşile neâncuiate
aruncându-le toate
azi vântul spulberă filele prin aer
castelul alb făcând din verde
dar nu am dat pe nimeni afară venind
strâng pumnii cu zeii păgâni strivind
veniti poftiţi la masa de stele
staţi lângă mine...ori printre ele.

ÎŢI MAI ADUCI AMINTE IUBITO

Îţi mai aduci aminte iubito? În aprilie magnoliile înfloreau deasupra noastră, mai albe ca albul şi aproape la fel de frumoase ca tine. Dar ninsoarea din luna mai, roz-albă, din cireşii sub care ne făceam naivi, promisiuni?
Pe buzele tale a poposit o petală, pe care am cules-o timid. Tu fremătai, în clipa când buzele s-au atins.
Cred că am iubit atât de mult florile toate... încât am ezitat să culeg una, una măcar, pentru mine... pentru noi.
Am preferat să mă ningă ele cu perenitatea lor, să mă învăluie cu parfumul timpului lor, fără a întinde mâna
pentru a desprinde vreuna din lumea ei. S-ar fi ofilit înainte de vreme, fără rost. Aşa, acolo, pe crenguţa ei,
avea o menire: să se-nfructifice...
Să-ţi pese doar de tine, restul fiind doar prefăcătorie... ECE EGO!
Iubirea este adevăr, aşa cum adevărul nu poate fi decât iubire!
Dar sunt... relativ mulţumit, pentru că bunul Făcător de Oameni, dăruieşte în fiecare zi câte o speranţă omului. Îţi aduci aminte iubito, oriunde ai fi din inexistenţa ta? M-ai lăsat la mila speranţelor dăruite!
Dacă am trăit o viaţă fără să te găsesc(să iubesc),viaţa-mi rost a mai avut oare?
Se spune că toţi oamenii au umbra mare... la asfinţit! Astăzi, umbra mea mărită este destul, încât tristeţea să mă poată cuprinde. Merg şi acum sub ninsoarea cireşilor, pe lângă magnoliile din parc, dar umbra, draga mea umbră, se măreşte, se măreşte: nu-i pasă de ochii mei umeziţi de inexistenşa ta, iubito!
Dar nu mă învinovăţesc. Voi primi speranţe şi dincolo... de dincolo.
Va mai exista oare vreo umbră?! Da, doar a regretelor de a fi irosit unica şansă.
Nu o irosiţi, dragii mei...

Mă ţii de mână iubito?
Dincolo e viaţa
O vezi?
Dincolo de fereasrtă.
Rămâi cu mine de partea asta
Nu fugi, te vor prinde.
Uite, o lacrimă din pleoapa mea
A căzut pe ochiul ei
Nu o şterge, e darul meu pentru tine
Lumina din geam.
Să ştii iubito
Altă lacrimă
Nu am...