Brâu de aur şi străjer de hotar, ce porţi cu tine, doinele cântate-n şoaptă şi baladele divine.
Duci pe valuri mari iubiri, vals Frumoşilor de Feţi, ce cu apa-ţi mult prea dulce, amăgind încă-i îmbeţi,
cu Ileana Cosânzeana blondei tale unde-amare ce atingerii o curgi, către marea cea mai mare,
Dunăre , eu te iubesc şi-am să te cânt , cât mi-o sta cuvântu-n gând. Atât timp cât inima-mi va putea purta iubirea, am să râd şi- am să mă bucur, fie chiar de am să plâng de-mi va sta puterea-n trup şi-mi va înceta simţirea. Izvorăşti din păduri negre şi te scalzi în negre mări , răscolind dureri de veacuri, adunate peste zări .
Te ştiu îngăduitoare , blândă ori mai rea când vrei , brazi feciori în tulburi ape ce-n adâncuri încă iei ,
mângâind maluri albastre, verzi ori aurii de ţări , din apus răsari spre casă , călcând undele cărări .
De vrei , norii pui pe soare şi pe stele norii pui , parca-i fi fecioara tristă şi născut-a nimănui .
Dar , revii iară frumoasă , curgând valul tău spre mare , ne dai bucurii nespuse , smulse din dureri amare,
când îţi prăvăli bucuria valului ieşit din piatră , tot ce stă în malul tău şi în caldul tău de vatră .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu