CÂND... , sau cele douăsprezece apocalipse

- Când vântul va bătea, fără a fi doar un dureros oftat al pământului şi nu va mai muri izbindu-se de fruntea dură a muntelui arogant, care niciodată nu a vrut să coboare din culmile lui reci,  pe pământul ospitalier , de pe al cărui obraz, din totdeauna, doar zâmbetul verde al vieţii însoţit de glasul aurit al truditorilor de lan, au răsărit ...
-Când iubirile nu vor mai fi dezamăgitoare în pieptul protagoniştilor, unde inimile, doar sângele vieţii vor pompa în simţiri şi trăiri de pace interioară ...
-Când lacrimile nu vor mai fi sărate, ci dulci se vor scălda în mierea bucuriei de a trăi repetate mulţumiri de sine, lipsite total de aportul ego-ului ...
-Când pasărea va putea să zboare liniştită , fără grija străpungerii unei săgeţi , pornită din arcul sub formă de paranteză cu conţinut interogativ , al unui ignorant vânător de trofee nejustificabile în faţa judecăţii de pe urmă ...
-Când păcatul nu va mai copleşi în umilinţă şi mustrare , otrăvind efemera existenţă de origine divină , care a găsit în sfârşit , drumul spre casă ...
-Când adevărul nu va mai fi acuzat... de minciuna îndoielilor , strecurate perfid prin undele-gânduri ale celei mai complexe şi elevate materii din univers...
-Când marea nu va mai ucide corăbierii , călători ai cunoaşterii de sine , şi valurile ei vor mângâia într-un etern cântec de leagăn tărmul , pe care cei regăsiţi îl ţin sub tălpi...
-Când aerul va purta doar gânduri luminate de un nou soare , acela al iubirii şi înţelegerii ca unităţi de măsură al dreptului la existenţă , în universul care are loc pentru toţi , ba chiar mai mult...
-Când cuvântul spus înainte , nu va mai durea apoi , lăsând în piepturi , peste nopţi zvârcolite de sângerate întrebări , doar neaflări...
-Când focul , ah focul , va fi doar puterea vieţii , nu praful şi pulbera din scrumul pe care-l lasă-n urmă , arzând materia celor , ce doar viaţa au iubit...
                     ... arde focule , arde-te-ar infinitul vieţii lumilor albastre...
                         în viaţa ce o dai arzând, loveşti în alte vieţi , furând
                         chimia tainicei trăiri...să simţi doar tu ,  esenţa din zidiri

-Când pacea , nu va mai fi doar un vis al războiului săturat  de el însuşi , ci realitatea dorită de mileniile zbuciumate în tăişul săbiilor şi-n  praful de puşcă al lăcomiei...
-Când sufletul , o suflete!
                      ...spune-mi suflete al meu , vezi ce văd eu ?
                          vezi frânte cruci pe turle-ntunecate ?
                          mă doare sângele să văd cum frunzele cad
                          din ramura trunchiului retezat , şi câmpiile mă plâng
                          când florile în iarbă mor ...cântând.
                          Ah ! vezi cât singur mă am printre oameni ,
                          când văd picăturile de apă ţinându-se de mână în hora marelui ocean
                          şi mă arde refuzul mâinii întinse , dintre prieten-prieten şi duşman ?
                       ...spune-mi suflete al meu , vezi ce văd eu ?
 



Apocalipsa este una : aceea din interiorul  OMULUI !

REFUZ SĂ CAD

De unde domnule? De unde să cazi, nu ai urcat nicăieri, mă rog, nu atât de sus să poţi cădea...mă întrebă doamna conştiinţă, cu cinismul ei inconfundabil.
Totdeauna ai de unde cădea ! Chiar de la primii paşi în viaţă. Poţi să cazi din ...toate unghiurile, şi vârfurile. Sau... culmile... În viaţă, toate faptele au un vârf. Poţi cădea din vârful primei iubiri, apoi, din al doilea, chiar şi din cel de pe urmă ! Pentru că iubirile au multe forme. De cele mai multe ori, noi nici nu ne dăm seama de
acest fapt : că iubim.Nu contează dragii mei ce. Nu contează ţinta, doar faptul că iubim e deajuns. DAR... un mare dar... când stai pe umerii unui uriaş, şi nu priveşti lumea '' de sus '', numai poţi în veci să cazi.
... Sunt multe entităţi în jurul nostru, care ''conveţuiesc'' incognito. Pasageri clandestini  suprapuşi vieţii noastre, care ne ocupă spaţiul şi timpul pe care îl respirăm din...aer. Vor să conjugăm verbul ''a cădea'', dar noi suntem ... agramaţi, când este vorba de... iubire !!!
Am refuzat să cad, chiar când învăţam să merg.........................!!!!!!!!!
În viaţa noastră, când puţinul noroc ne curtează, îl îndepărtează , când ne bucurăm nevinovat de ceva, ne trag la pământ să-i simţim mirosul.
Mai sus de el, de pământ, nu avem dreptul să urcăm. Zic ele, entităţile! Bine, dar cine au adus în viaţa noastră aceste entităţi ''binevoitoare'' ? Cine tot încearcă să ne  ''demoleze '' cărarea pe care umblăm ?
Doar noi, doar noi dragii mei#######!!!!!!!
Este ca atunci când pui prea multă sare în mâncare întebându-te de ce este sărată, sau când nu pui deloc, şi îţi dai seama, dezamăgit, că nu are...gust!!!
Când stai pe umerii LUI, cel uriaş, nu ai cum să cazi !!!
Încearcă să urci, şi vei vedea. Pe umerii acestui  URIAŞ , căderea este doar o noţiune abstractă, un nimeni,   un nimnic...un zero-uuuuu !!!

ULTIMA STEA

Zorii vin numărând ultima stea. Paradoxal, steaua înseamnă lumină, dar dispare când liderul vine. Soarele ! Ochii noştri nu au voie să vadă lumina aştrilor, ziua. Se ascund, oriunde, numai privirea să nu vadă. Observăm gunoaiele cum plutesc, der lumina unui astru care moare în zori de zi, nu. Mergem prin beton şi metal, când de fapt, suntem din...fum. Ea ne iubeşte, nu observăm, el ne doreşte, nu ne interesează ! Dar scriem poezii... Poeţi suntem. Ai nimănui !!! Poate ai sufletului nostru. Avem mare nevoie de unul. De fapt, am fost dăruiţi cu unul, încă de la început,. Să-l purtăm sănătoşi !!
Zorii numără ultima stea ! Doar noaptea îţi poate spune, ce minunate sunt stelele !!!Ziua doar le...omoară.