CONŞTIINŢA-paznic al fiinţei

Dacă nu o ai, eşti vulnerabil. Conştiinţa. Hoţii vor veni. Hoţii binelui. O, da ! şi el poate fi furat. Mai ales el. Paşii conştiinţei, de-a lungul vieţii, pot fi uşor abătuţi de la drumul binelui şi purtaţi prin gropi pline de mizeria promiscuităţii. Paznicul doarme, hoţii dau năvală !
Doamne, şi câte chipuri pot avea hoţii !
Se ambalează întotdeauna în haine de lux. Nici nu-ţi dai seama când vine ca o femee frumoasă, ispititoare, ca o toxină ambalată în staniol cu fire de aur, ori ca un vin rău cu gust bun.Nu există atâta hârtie pe lume, pe care să pot scrie toate felurile în care se vestimentează hoţii binelui.
Educaţia, iată un alt hoţ de bine. Dacă o ai, degeaba, că tot vei rămâne fără paznic mai devreme sau mai târziu. Dacă nu o ai, vai de glutius maximusul tău ! Şi  zicem : dacă viaţa este plină de hoţi ai binelui, ce rost are să mai luptăm ? Vrem ceva, dar obţinem altceva...
Atunci, viaţa este ceea ce se întâmplă, când de fapt, noi ne facem alte socoteli ! Şi greşim . Din inerţia... valului. Dacă suntem limitaţi voit, de forţe superioare, dacă nimeni nu este perfect, de ce ne-am mai plânge ? La sfârşitul vieţii-test, ne rămâne speranţa iertării (a ce ?).
Se spune că păcătosul îl cunoaşte pe EL, în timp ce preotul este mereu, în căutarea LUI.
Hoţii vin cu " faţă de turtă dulce " ! Suntem toată viaţa ca un magnet pentru KKT, pe care îl acoperim cu miere... Mierea a ceea ce este mai uşor de făcut, mai confortabil.
Opreşte-ne Doamne din căderea liberă. Ne-am săturat să tot fim horiţi prin vortexuri şi tornade ale greşelilor inevitabile. Opreşte-ne, chiar dacă ne buşeşti de pământul vieţii, pentru aceasta, numai să scăpăm odată pentru totdeauna, de prostia omenească. Putem mai mult!!!

                   Deschisă-i poarta către alte lumi
                   cad prin galaxii nebuni, înfruntându-şi soarta...

P.S. Aprop'os : majoritatea a ceea ce scriu pe această pagină, se doreşte a fi şi un  răspuns la " Turnir de idei literare ", acţiune iniţiată de Adi Secară şi Andrei Velea de la "Oblio", Centrul Cultural  Dunărea de Jos.
" Ideile" sunt -- sau încearcă a fi-- " idei la pastilă " pentru cei înteresaţi. Nu am iertat nicio temă, şi nu o voi face nici de acum înainte.
                  
             

ÎMI AMINTESC DE TINE

Astăzi am luat o cazma făurită din titan, metalul dur al conştiinţei. Cu ea, am săpat o groapă adâncă, adâncă de uitare, în care am îngropat totul. Am aruncat resemnat, în golul ei, toate tristeţile vieţii. Toate fricile şi neîmplinirile, lipsurile şi neînţelegerile, ba chiar şi micile şi efemerile succese. Deasupra a toate, am aşezat  propriul trup, la căpătâiul căruia am pus, ca pe un imens buchet de flori al părerilor de rău, cel mai mare regret : acela al omului care ar fi trebuit să devin...
Am plâns peste toate, ca rugăciune de îngropare, cu lacrima bucuriei. Bucuria de a renaşte speranţa unui viitor împlinit, departe de o viaţă irosită. Bucuria de a înţelege, în sfârşit, că a iubi este totul. Nimic şi nimeni nu trebuie frustrat de iubire !
Despre toată lumea trebuie să se spună : ÎMI AMINTESC DE TINE !
Peste toate, cu lopata unui orizont pe care l-am atins, am aruncat, în  loc de pământ ingrat, cu  iertare. Multă, multă iertare !
În loc de cruce, ochii mei am răstignit, să rămână veştnic aţintiţi spre viaţă. Una de OM !

                                                      Iubito,
                                                      te pot urca atât de sus
                                                      încât nicicând a coborî nu vei mai vrea
                                                      din răsăritul fără de apus,
                                                      când pântecul tău dornic, va răcori o stea...


 P.S. Nu trebuie să salvăm Raiul, umpându-l cu şerpi...   

SĂ ZBORI... ZBURÂND

Aţi visat vreodată, în copilărie măcar, că zburaţi ? Vă înălţaţi peste case şi arbori, peste lume...
Când vă trezeaţi , eraţi dezamăgiţi, frustraţi. Eu, de câte ori am făcut-o, aproape că mă podidea plânsul de necaz, că visul a fost întrerupt.  
Ieri, am văzut deasupra oraşului, mai precis, deasupra Dunării,zburând un deltaplan cu motor. Pescuiam. Am uitat de undiţe şi de pescuit. Am dat capul pe spate şi am rămas cu ochi ţintuiţi asupra deltaplanului. Şi de această dată, aproape m-a podidit plânsul. Îl invidiam pe acel fericit care zbura, cu toate că acest sentiment m-a ocolit mai toată viaţa. Nu mă caracterizează.  Acum nu mai puteam opri acest sentiment. Invidiam cu toată simţirea, acele aripi  triunghiulare, care săgetau aerul, privindu-mă de sus, condescendent. O lacrimă, doar una, se desprinse discret din ochiul drept. Am şters-o iute, să nu mă vadă prietenul care pescuia alături de mine.Apoi, cele două aripi dispăru dincolo de orizont, spre oraşul învecinat.  Un oftat prelung se rupse din pieptul meu, în timp ce am mai privit odată spre zare. Aş fi vrut mult să fiu în locul acelui fericit. Este oare ceva mai minunat, mai... înălţător, decît să poţi zbura? De ce suntem condamnaţi, majoritatea, să nu ne putem desprinde de pământ.



                                                                 Se spune  despre noi
                                                                 că nu prea am evoluat
                                                                 că suntem goi, fără conţinut
                                                                 că am rămas ca la început.
                                                                 omul se crede omnipotent
                                                                 dar zborul lui  se loveşte
                                                                 de un prag inexistent.
                                                                 cineva spune despre valul mării
                                                                 că nu este sărat
                                                                 negând ce de multe ori a gustat.
                                                                 eu îi spun că verdele nu mai e verde
                                                                 el toma fiind
                                                                 nu recunoaşte ceea ce vede.
                                                                 ascultându-l îmi ating atomul primar
                                                                 să mă conving
                                                                 pentru că vreau
                                                                 să înving...
 

















                                                                    

                                                     

SCRISOARE CATRE CÂRCOTAŞI

Dacă vrei să critici, raportează mai întâi totul, la tine !
Vei constata că nu ai niciun drept să o faci.
Cine ne dă acest drept ?
Nici aşa zişii critici " calificaţi", nu ar trebui să se numească astfel. Poate...scobitori, dacă lăudători nu se pot numi.Să critice propriu zis, nu au niciun drept...
O carte nu poate avea nimic rău în ea, ca entitate. Odată ce a văzut lumina tiparului, înseamnă ca este APTĂ. Sarcina editorului este de a înlătura ce e de înlăturat, înainte de tipărire.
Orice carte, fie că e o operă de artă ori nu, spune ceva. sau măcar încearcă... Cinste celui care-a scris-o !
Petre Ţuţea spunea : " Biserica este unicul loc unde afli că trăieşti"
Eu spun: cărţile sunt ca icoanele, toată lumea le sărută, fără să se infecteze...
Pentru că întotdeauna, în faţa unei icoane sau într-o carte , te regăseşti alături de ceilalţi.
Mintea îndărătnică crează iluzia separării. A unuia de ceilalţi... Uităm faptul că natura noastră reală, este unitatea fiinţei- cum spune prietena mea Carmen Harra.
Ca fiinţe umane, nu putem conştientiza starea de unitate a fiinţei, decât atunci când învăţăm să preţuim, dar mai ales, când recunoaştem, unitatea noastră cu ceilalţi.Trebuie să renunţăm la conflictele create de mintea noastră, care duc la iluzia separării. Atunci ne vom aminti că adevărata noastră natură, este unitatea. Nu am fost niciodată singuri. Voi întreba: de ce tot criticăm?
Nu putem înţelege, acum, în mileniu trei, că întunericul trebuie să existe alături de lumină, pentru a crea
totalitatea?!


                                               Străinul nu există
                                               E doar un membru
                                               Al familiei
                                               Ce trebuie să-l cunoşti.
                                               Străinul nu există,
                                               E celălalt Eu
                                               Ce te caută
                                               În marele neam
                                               Al celorlalţi VOI.
                                               El pare un altul
                                               Pentru că tu
                                               Eşti singur,
                                               Sau te crezi a fi,
                                               Şi fugi
                                               De ceilalţi NOI.